Revoluția lui Cațavencu - interviu cu Viorel Moțoc, redactor Cațavencii, membru fondator Cațavencu și Academia Cațavencu

Publicat în Dilema Veche nr. 746 din 7-13 iunie 2018
Revoluția lui Cațavencu   interviu cu Viorel Moțoc, redactor Cațavencii, membru fondator Cațavencu și Academia Cațavencu jpeg

Satiric, nu umor?

Satiric are referent societatea, umorul trăiește prin el însuși. Umorul nu este contextualizat, cînd spui satiric, din punctul meu de vedere, referința este ceea ce te înconjoară. Cațavencu a fost, în acest sens, un referent politic, contextual era revoluționar și, pe urmă, a început să se refere și la obiceiurile generale ale românilor.

Atuurile Cațavencu?

Era un anumit tip de detașare, era un ziar militant, dar nu își asuma o poziție strict partizană, precum ziarele de partid, Dreptatea, Viitorul liberal. Noi nu eram afiliați unui partid. Credibilitatea a venit și datorită finanțelor care veneau din altă zonă decît cea politică. Ăștia sînt de capul lor, scriu ce le trece lor prin cap, se spunea.

Cum ai început la Cațavencu?

Am ajuns la începutul lui februarie ’90. Era un prieten de-al meu, coleg de facultate, Papi îi spuneam noi, care mi-a zis la un moment dat că, împreună cu nişte cunoscuţi, scoate un ziar, Caţavencu, şi avea nevoie să mai venim şi noi, colegii lui de la Litere, dacă putem, să scriem la ziarul respectiv. M-am întîlnit cu Papi, ţin minte, pe terasa de la Cina şi am avut, ulterior, imediat, o discuție cu soţii Nacu. Ei căutau colaboratori la Caţavencu, am stabilit să le scriu un text pe săptămînă. Pînă să apuc să scriu am fost difuzor de Caţavencu, în săptămîna imediat următoare. Am vîndut Caţavencu în Gara de Nord, în Gara Ploieşti şi undeva în centrul oraşului Ploieşti.

Ce făceai la început?

Scriam „Revista presei“. Pe vremea aia apăreau tot mai multe ziare. Am discutat cam ce anume mi-ar plăcea să fac, mie plăcîndu-mi de mic să citesc ziare; citesc ziare de cînd am mers la  şcoală. Pe vremea aia, semnam Alexandru Caţ, cu pseudonimul, nu eram încă Viorel Moțoc.

De ce?

Era o perioadă destul de tulbure atunci, nu aveam nici eu o viziune limpede asupra viitorului meu. Nici nu îmi dădeam seama încotro va apuca să se îndrepte publicaţia. Mă gîndeam ca nu care cumva să mă maculez. Nu care cumva, în condiţiile în care publicaţia ar fi eşuat, numele meu de literat să fie expus într-un fel sau altul. Cert e că pseudonimul Alexandru Caţ, Caţ, de la Caţavencu, m‑am gîndit eu şi de la numele adevărat al lui Constantin Dobrogeanu-Gherea, cel mai bun prieten al lui Ion Luca Caragiale, pe care îl iubesc în continuare foarte mult. Pe Caragiale îl iubesc, dar implicit şi pe Gherea. Alexandru? Fără nici un fel de conotaţii, m-am gîndit că la un nume scurt se cuvine un prenume lung.  După aia am scris diverse. Pe sport am trecut abia în ’92.

Şi ce scriai? Diverse ce înseamnă?

Diverse articole. Țin minte că am fost remarcat de colectiv cînd mă apucam să scriu şi alte lucrări în afară de „Revista presei“, în iunie ’90, cînd au venit minerii. Am scris un text „Camerun, mon amour!“. Şi făceam o paralelă între modul cum ne-a bătut echipa Camerunului la Campionatul Mondial şi cum ne‑au bătut minerii în Bucureşti. Cum negrii din Camerun ne-au deşelat, şi cum cei -plini de cărbune ne-au făcut varză în Bucureşti.

Tu aveai atunci şi un exemplu în familie…

O bătuseră pe soru-mea. Eu pe 13-15 iunie tocmai plecasem la Rîmnicu-Vîlcea, era ziua lui tata şi trebuia să şi anunţ familia că voi repeta anul. Mă hotărîsem să repet anul şcolar, din cauza faptului că era Revoluţie, eram pe baricade şi, din punctul meu de vedere, era pur şi simplu un scandal să mă duc la şcoală şi să dau examenele în condițiile în care în ţară se întîmplau atîtea chestii importante. Am plecat la Vîlcea, am văzut la televizor ce se întîmpla în Bucureşti şi cred că pe 14 m-am întors ca o floricică, în blugi, cu plete, şi cu un sac în care aveam nişte sticle de vin luate de la Rîmnicu-Vîlcea. Eram o pradă perfectă. Am ajuns la cămin şi am aflat că sora mea nu e acolo. M-am apucat să o caut din persoană în persoană, nu existau telefoane mobile pe vremea respectivă, am aflat că ai noștri colegi sînt bătuți, unii în spitale, unii prin puşcărie, de soră-mea nu reuşeam să dau. Şi abia pe 15, după ce sunasem la spitale, la morgă, m-am întors în cămin, în Grozăveşti, şi am găsit-o pe soru-mea, care tocmai se întorsese plină de vînătăi, de la Măgurele. Am organizat un colectiv şi am dus-o la o locuinţă conspirativă, pentru că minerii mai erau în Bucureşti şi, ne gîndeam, s-ar putea să vină şi să mai dea o tură prin Grozăveşti… A stat două-trei zile.

Dar mult timp nu te-ai gîndit la salariu fix, la carte de muncă...

Multă vreme am refuzat. Mi se părea că e o formă de înrobire, carte de muncă şi salariu fix. Pînă la urmă, am renunţat la Alexandru Caţ, chiar am avut un text în Caţavencu, în ziua de azi n-ar putea să apară aşa ceva, în care l-am ucis pe Alexandru Caţ. A fost un text semnat Viorel Moțoc, în care Alexandru Caţ era omorît, executat, şi am continuat să semnez cu numele de Viorel Moțoc. În privinţa viitorului, era o vreme cînd atunci puteai să ai viitor. Nu îţi făceai mari griji, calcule, socoteli, nu erai preocupat de pensie şi de viitorul în carieră. Viitorul meu era să mă ocup cu scrisul, ştiu să scriu relativ bine, singurul lucru cu care mă mîndresc e că pot să scriu corect în limba română şi n-ar fi fost o mare problemă dacă s-ar fi întîmplat să nu mai existe Caţavencu, de exemplu. Iar banii pe vremea aia, de asemenea, nu erau un lucru atît de important pentru mine.

Legat de îmbogățire, au existat școli de gîndire în Cațavencu?

Eu personal sînt de părere ca a existat permanent un fel de echilibru. Faptul că au existat mai multe „şcoli de gîndire“ a fost un lucru bun, care a dus la un anumit tip de ponderare editorială, dar şi de ducere înainte a şandramalei, din punct de vedere al problemelor financiare, să zicem. Dar ceea ce a ţinut de scrisul nostru era la latitudinea fiecăruia dintre noi.

Dar am pierdut ceva pe parcurs? Am cîştigat ceva?

Ăsta e specificul lui. Dacă e vorba să descriu, să încerc să conceptualizez evoluţia ziarului, într-adevăr, pentru noi e o problemă, pentru că am trecut de la genul de ziar militant la tipul de ziar supus inevitabil unor rigori ale pieţei. Dacă ar fi fost vorba să rămînem militanţi pînă la capăt, nu îmi dau seama ce tip de audienţă am fi avut. Aici nu mă refer neapărat la cîştig, la profit. Mă refer la capacitatea noastră de adresabilitate unui anumit public care să rezoneze cu noi. Dacă am fi rămas militanţi pînă la capăt ar fi însemnat să ne nişăm, masiv, profund şi să rămînem numai cu un cerc de oameni, de fani necondiţionaţi.

Părerea mea e că cei care ne cumpără în continuare, iată că folosesc termen de piaţă, ne citesc în continuare, iar cei care nu ne-au citit iniţial, poate că, atraşi de un anumit tip de ambalaj comercial, ajung să perceapă şi un alt gen de idei, alea de care eram noi legaţi cînd eram pe baricade.

M-am speriat, de exemplu, cînd Sorin a zis că mulţi au plecat, ne-a fugit cititorul în străinătate. Tu, însă, ai rămas în mirajul ăsta al Caţavencu-lui.

Din punctul meu de vedere, mi-am trăit viaţa destul de bine aici, fără să am o conştiinţă mesianică. M-am simțit bine făcîndu-mă util, mă rog, într-o vreme cînd erau şanse, perspective destul de înceţoşate în privinţa viitorului României. Mă bucuram că sînt nişte oameni care vedeau că există o publicaţie alături de ei. Şi îmi ziceam, domne’, e important şi lucrul ăsta mic. Să fie o ceainărie care, într-un deşert de gheaţă, le oferă camionagiilor un pahar cald. Era o metaforă pe care îmi plăcea să o folosesc la vremea respectivă.

Crezi în poveștile cu Năstase, Văcăroiu?

Sînt nişte poveşti, nu fabricate sau nişte falsuri, dar sînt genuri de poveşti în care e destul de greu, din punct de vedere pur şi simplu jurnalistic, să aduci proba definitorie, proba ultimă. Noi am făcut umor. Cu Văcăroiu, eu sînt de părere că am făcut o greşeală, că am făcut din Văcăroiu un tip simpatic, o persoană predispusă să stea la chef, să facă tot felul de poante şi să fie un chefliu de bună sau de mai puţin bună calitate, dar în orice caz, cumva simpatic, în condiţiile în care dl Văcăroiu e departe de a fi aşa ceva, în ipostaza lui de om politic în relaţia cu anumite grupuri de interese. Iliescu, alt personaj Cațavencu, e, orice s-ar spune, un personaj complet. Dacă ţii minte, cînd eram în facultate, la Teoria literaturii, era o chestie despre personaje plate şi personaje rotunde. Văcăroiu e genul de personaj plat. Cel puţin noi aşa i-am construit identitatea lui Văcăroiu, în timp ce, în privinţa lui Iliescu, sînt mai multe elemente, mai multe detalii. Mă refer aici la Iliescu pur şi simplu ca personaj.

Ți-a mers bine la Caţavencu?

Sînt mulțumit. Mi-a plăcut la Caţavencu tocmai faptul că, cel puţin în ceea ce mă priveşte, am avut o libertate destul de mare de expresie, adică, practic, am putut să scriu ce am vrut. N-am fost încorsetat, n-am fost supus unor comandamente explicite.

Ți-ai păstrat tabieturile tale, ca bunicul tău. Eşti generalul taclalei de la Red Lion.

La Red Lion nu e o mare plăcere, da’ e pur şi simplu bucuria de a te întîlni cu alţii, de a vorbi. Păi, nu ziceam că îţi povestesc… eu am citit recent, nu e ideea mea, o chestie scrisă de Henri Wald, Confesiuni. Henri Wald vine cu o anecdotă… cică, regele Frederic al Prusiei s-a gîndit să descopere limba iniţială, limba aia originară, dinainte de dispariţia Turnului Babel. Motiv pentru care a făcut un experiment de tip Mengele, l-am numi la ora asta. A luat doi nou-născuţi, pe care i-a crescut în condiţii princiare imperiale, gîndindu-se că, la un moment dat, ăia vor începe să vorbească. Şi, în felul ăla, ei vor descoperi, de unii singuri, limba aia iniţială, lucrul de la început. Poţi să îi spui şi limba îngerilor. Erau ţinuţi nemaipomenit, erau hrăniţi, îmbrăcaţi, spălaţi. Şi, cînd au crescut, nu puteau să articuleze nici un cuvînt şi au murit de singurătate. Și de aia mi se pare mie important să mai stai, să sporovăieşti, să mai zici o vorbă, să mai spui una, alta, să mai scoţi nişte chestii, chit că nu sînt neapărat importante, nu folosesc la nimic, n-au mare relevanţă în oricare sens ai putea să iei chestia asta. Tot aşa, un joc gratuit, este şi şedinţa de joi, unde glumele, delirul pe toate temele par că n-ajută la nimic.

a consemnat Eugen ISTODOR

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Nu suntem egali în fața bolilor: care sunt românii care nu vor plăti suprataxă pe concediu medical
Politicienii și-au făcut calculele și au decis că nu suntem egali în fața bolilor. Mai exact, PSD și PNL lucrează la o ordonanță de urgență prin care încearcă să elimine supraimpozitarea concediilor medicale doar în cazul anumitor pacienți
image
„Lâna de aur”, cel mai scump material textil natural din lume. Firul de Vicuña se vinde la gram, la fel ca aurul
Firul de Vicuña, recoltat o dată la doi sau trei ani în cantități limitate, se distinge ca fiind cel mai rar și scump fir din lume. Cu o grosime de 12 microni, comparabilă cu cea a aurului, este comercializat la gramaj, se vinde la prețuri exorbitante și presupune un proces de producție meticulos.
image
Decizie radicală pentru „Tesla de Cluj”. „Dacă ziceam că e produsă în Elveția, clienții ar fi sărit s-o cumpere cu 450.000 de euro”
Echipa proiectului a luat o decizie importantă: va regândi „Tesla de Cluj” într-o variantă mult mai ieftină. „Probabil că dacă ziceam că mașina este produsă în Elveția, clienții ar fi sărit să o cumpere cu 450.000 de euro”, susține Florin Dehelean, unul dintre investitori

HIstoria.ro

image
Cum percepea aristocrația britanică societatea românească de la 1914?
Fondatori ai influentului Comitet Balcanic de la Londra, frații Noel și Charles Buxton călătoresc prin Balcani, în toamna anului 1914, într-o misiune diplomatică neoficială, menită să atragă țările neutre din regiune de partea Antantei.
image
Istoricul Maurizio Serra: „A înțelege modul de funcționare a dictaturii ne ajută să o evităm” / INTERVIU
Publicată în limba franceză în 2021, biografia lui Mussolini scrisă de istoricul Maurizio Serra, membru al Academiei Franceze, a fost considerată un eveniment literar şi istoric.
image
Procesul „Numai o guriță”, o noutate pentru justiția română la început de secol XX
În primăvara anului 1912, pictorul Gore Mircescu îl aducea în fața justiției pe librarul Constantin Sfetea, pe motivul reproducerii neautorizate a uneia din lucrările sale – „Numai o guriță” – pe care cel din urmă o folosise la ilustrarea unor cărți poștale.