Regizorul care nu poate să nu fie regizor - Jafar PANAHI

Publicat în Dilema Veche nr. 460 din 6-12 decembrie 2012
Regizorul care nu poate să nu fie regizor   Jafar PANAHI jpeg

O poză alb-negru. Pe o plajă, o femeie cu părul negru, nu foarte lung, sprijinită de capota unei maşini, priveşte provocatoare către cameră, printre şuviţele pe care vîntul i le-a împins peste faţă. Bretelele bluzei subţiri au alunecat puţin de pe umeri, pantalonii scurţi nu ascund prea mult din picioarele atrăgătoare, ale căror degete mîngîie nisipul probabil fierbinte. Undeva, în spate, un cuplu îmbrăţişat se uită la valurile înspumate. Design-ul maşinii şi hainele şi frizura femeii par să indice că poza a fost făcută pe la mijlocul anilor ’60. Locul în care a fost făcută este, însă, mai greu de identificat; să fie oare Italia? Spania? Iugoslavia lui Tito? Poate chiar undeva în California? Două dintre simbolurile de pe numărul maşinii, acoperit parţial de gambele femeii, arată ca nişte inimi întoarse pe dos şi duc cu gîndul la o ţară arabă.
Liban? Maroc? Egipt?

Nu. Poza, găsită pe un site de umor (9gag.com), are ca legendă „You may not believe it, but it’s Iran in the 1960s“ şi a fost făcută, după cum reiese în urma unei scurte cercetări, pe malul Mării Caspice, în 1963.

Multă lume a uitat – şi unii probabil că nici nu au ştiut vreodată – că pînă la Revoluţia islamică din 1979, Iranul era, din anumite puncte de vedere, una dintre cele mai vestice ţări din Orientul Mijlociu: în anii ’60, fetele din Teheran purtau fuste mini şi băieţii cîntau rock psihedelic în trupe care se numeau The Black Cats, The Littles, The Flowers sau Group Takhala Ha. Tinerii mergeau la o bere sau un Pepsi în baruri cu nume americane, iar nopţile se terminau la petreceri la care se dansa twist în picioarele goale. Cît timp nu erai comunist sau fundamentalist religios şi părerile tale politice nu se îndreptau împotriva şahului Mohammed Reza Pahlavi, (re)adus la putere în 1953 de către Statele Unite şi Marea Britanie, şansele să ai de-a face cu poliţia secretă SAVAK erau destul de mici. Pe de altă parte, cei care îndrăzneau să protesteze împotriva corupţiei şi abuzurilor comise de către elitele politice sfîrşeau adeseori în închisoarea Evin (supranumită, datorită numărului mare de intelectuali încarceraţi, şi „Universitatea Evin“), unde tortura era la ordinea zilei. Pe scurt, Iranul era – după cum notează Benjamin Genocchio în The New York Times – „una dintre cele mai cultivate şi cosmopolite ţări din regiune, cu o populaţie şiită pioasă, dar nu fanatică“ – şi totodată o dictatură brutală.

Blockbuster-ul samizdatului iranian

Născut în 1960, Jafar Panahi a trăit primii 19 ani în această „dictatură luminată“, fără să intre însă în contact cu viaţa fascinantă a tinerilor din Teheran; Panahi provenea dintr-o familie săracă şi a început să muncească la 12 ani, pentru a-şi putea permite să meargă (pe ascuns) la cinematograf. Următorii ani au fost plini de evenimente nu tocmai plăcute: dictatură religioasă, războiul dintre Iran şi Irak (în care Panahi a fost cameraman al armatei), prizonier al trupelor lui Saddam Hussein, timp de două luni. Eliberat în 1982, Panahi a studiat regia de film la Teheran şi, după o serie de scurtmetraje premiate la festivalurile de film din Iran, a realizat, în 1995, primul său lungmetraj, Balonul Alb. Povestea unei fetiţe care îşi doreşte cu tot dinadinsul un peştişor a fost premiată cu Caméra d’Or la Cannes, transformîndu-l pe Panahi peste noapte într-una din vedetele cinematografiei iraniene. După încă un film (Oglinda, 1997), în care protagonistul era un copil, a urmat, în 2000, Cercul, în care Panahi împleteşte patru fire narative, spunînd poveştile a patru femei ale căror vieţi sînt măcinate de sistemul instaurat în Iran de regimul islamist. Interzis în Iran, Cercul a obţinut Leul de Aur la Veneţia – şi aproximativ aceeaşi soartă o vor avea şi următoarele filme ale lui Panahi. Deşi Aur roşu aprins (2003) a primit la Cannes trofeul Un Certain Regard, iar Offside – pînă acum ultimul său lungmetraj de ficţiune – a cîştigat în 2006 Ursul de Argint la Berlin, acestea nu au rulat niciodată pe ecranele din Iran.

Şi totuşi nu se poate spune că cenzura a fost deosebit de eficientă; într-un interviu din 2007, Panahi estima că cel mai vizionat film al său în Iran – unde DVDurile au devenit noul mediu preferat al samizdatului – este Offside, povestea unor femei care sînt deţinute pentru că încearcă să intre la un meci de fotbal costumate în bărbaţi (în Iran, femeilor nu le este permis accesul pe stadioane).

Însă într-un stat totalitar cenzura e doar una dintre armele aflate la îndemîna autorităţilor. După ce, în 2009, Panahi s-a alăturat protestatarilor care contestau rezultatul alegerilor prezidenţiale în care hardlinerul Mahmoud Ahmadinejad cîştiga în faţa candidaţilor opoziţiei, regizorul a fost arestat şi pus sub acuzare pentru conspiraţie şi propagandă împotriva regimului. În decembrie 2010, un tribunal din Teheran l-a condamnat pe Panahi la şase ani de închisoare (deşi, pînă acum, sentinţa nu a fost încă aplicată, iar regizorul trăieşte în arest la domiciliu). Totodată, lui Panahi i s-a interzis să facă filme, să scrie scenarii, să părăsească ţara şi să acorde interviuri pentru următorii 20 de ani.

Aici povestea ar trebui să se termine pentru că regimul de la Teheran nu este tocmai genul de conducere care să ţină cont de scrisorile de protest semnate de Steven Spielberg, Martin Scorsese, Francis Ford Coppola, Robert De Niro şi sute de alţi cineaşti, care cereau eliberarea lui Panahi. Aici povestea ar trebui să se termine pentru că un regizor căruia i se interzice să lucreze într-un stat totalitar încetează să fie regizor în acel moment.

Şi totuşi, povestea nu se termină aici.

Liber în închisoare

„Actul creativ are nevoie nu numai de libertate, ci şi de prezumţia de libertate“, scrie Salman Rushdie într-un eseu publicat în primăvara acestui an în The New Yorker; „dacă artistul creativ se întreabă dacă va mai fi liber mîine, el nu va mai fi liber astăzi. Dacă se teme de consecinţele alegerii unui subiect sau a manierei de tratare a subiectului, atunci alegerile nu vor mai fi determinate de talentul său, ci de frică“.

Teoria lui Rushdie porneşte însă de la ideea că artistul se întreabă dacă va mai fi liber mîine. Cînd el nu este însă liber astăzi, şi în plus nevoia sa de a produce în continuare artă este mai mare decît frica, grija libertăţii din ziua următoare încetează să existe. Cel puţin, aşa s-a întîmplat în cazul lui Panahi.

Cu zece zile înainte de începerea ediţiei din 2011 a festivalului de la Cannes, organizatorii au anunţat că printre peliculele selectate se va număra şi una semnată de Jafar Panahi. Era vorba despre Acesta nu este un film, filmată în secret în apartamentul regizorului şi scoasă din Iran pe un stick USB băgat într-o prăjitură. În ciuda titlului, Acesta nu este un film e, bineînţeles, un film; un documentar (cu anumite părţi de ficţiune) oglindînd o zi din viaţa lui Panahi, în care acesta vorbeşte la telefon cu prietenii şi cu avocata sa, se uită la televizor, primeşte cîteva vizite, se întîlneşte cu administratorul blocului. Asupra activităţilor sale cotidiene planează, sumbră, ameninţarea unei arestări. Este iminentă? Este incertă? Nu se ştie. Şi pentru că nu se ştie, Panahi a decis să facă un film despre „nu se ştie“. Despre absenţa certitudinii zilei de mîine – şi despre nepăsarea care îl poate cuprinde, la un moment dat, pe om în faţa acestei incertitudini. În 2010, cu doar trei luni înainte de condamnare, Panahi spunea – într-un interviu acordat cotidianului britanic The Guardian – că „atunci cînd un regizor nu face filme este ca şi cum ar fi arestat. Şi chiar dacă este eliberat dintr-o celulă mică, se trezeşte învîrtindu-se într-una mai mare“. Cu Acesta nu este un film, Panahi a reuşit să evadeze din celula sa şi să adopte acea postură de sfidare tinerească pe care o emană femeia din poza descrisă la începutul acestui articol. Probabil că nu îi este uşor. Dar probabil că nu poate altfel.

Alex Tocilescu este copywriter şi scriitor. Cea mai recentă carte publicată: Standard (Editura Paideia, 2009).

ilustraţie de Alina Filipoiu

Mîntuirea biogeografică jpeg
Dulciuri, seriale, rugăciuni
În același timp, „discursul consolator” are, pentru omul zilelor noastre, o problemă de plauzibilitate.
p 10 jpg
Vechea artă a consolării
În timpurile moderne, la finalul secolului al XVIII-lea, treptata secularizare a dus la dispariția literaturii consolatorii, dar nevoia de consolare nu a pierit.
index jpeg 2 webp
Cea mai frumoasă consolare din lume
Și atunci, ce îi rămîne jurnalistului ca alinare? Ce îl ține pe el în mișcare? În existența sa profesională?
Saint Ambrose MET DT3022 jpg
Pretenția alinării universale
Există, desigur, unii creștini care, în fața pierderilor suferite, „dansează“ datorită bucuriei învierii.
index jpeg webp
Cînd consolarea are șanse să devină reală
Pentru a ne redobîndi viața, El nu s-a sfiit să urce pe cruce și să-l trimită la noi pe Mîngîietorul, Duhul (Spiritul) Adevărului.
Consolation of Ariadne MET ap18 42 jpg
Cu c de la căldură și nu doar pentru elefanți și delfini
S-ar putea spune că acceptarea suferinței și înțelegerea faptului că orice trăiește moare aduc consolare în cele mai multe situații.
p 13 jpg
Rețelele consolării. Scurtă incursiune în modul de existență în-durere
Acțiunea de a consola nu înseamnă doar a oferi sprijin emoțional, ci și a conlucra în a crea sau re-crea noi legături.
640px Sorrento buidings jpg
Il Grande Premio di Consolamento…
„Gogu a plecat în lume și a luat cu el și salariile voastre pe cinci luni. Doar știți prin ce a trecut, trebuia să se consoleze și el cu ceva”.
Immanuel Kant  Aquatint silhouette  Wellcome V0003180 jpg
Cît de mult ne pot consola filosofii?
Lecția pe care o putem extrage din schimbul de scrisori între Kant și Maria von Herbert este că filosofii ne pot consola în măsura în care nu vor forța aplicarea în practică a adevărurilor existențiale pe care le descoperă.
5832910afis jpg
În plină stradă
Arta publică din România este prea puțin susținută, reglementată sau mediată, fapt ce relevă porozitatea comprehensiunii și receptării conceptului, zdruncinînd atît semnificația, cît și scopurile artei înseși.
Scriitorii, rudele mele maghiare jpeg
Arta ca exagerare
„În artă, cînd nu știm ce vedem, reacționăm prin exagerare”.
p 10 Guerrilla Girls WC jpg
Eco-activismul și arta
Astfel, activiștii speră că dacă ne pasă de artă suficient de mult încît să vrem să protejăm arta, vom găsi modalități pentru a ne salva planeta.
p 11 WC jpg
Palimpseste temporare
La urma urmei, armele artiștilor și ale activiștilor sînt aceleași, iar salvarea se află în mîinile și în conștiința noastră.
Racism is not patriotism sign in Edison, NJ jpg
Rasismul ca reacție a publicului cinefil
Cert este că, în ultimii ani, mainstream-ul hollywoodian traversează o încercare de emancipare, prin care vrea să se dezică de vechile obiceiuri.
index jpeg 2 webp
Curaj
Cum facem asta? Semnăm petiţiile împotriva persecuţiilor, participăm la proteste. Ne exprimăm. Orice fărîmă contează.
p 13 Ashraf Fayadh YouTube jpg
Cuvintele, mai puternice decît dictatorii
Fiindcă adevărul cuvintelor noastre vorbește despre libertate, pe cînd adevărul cuvintelor dictatorilor vorbește despre frică.
p 14 J K  Rowling jpg
Voldemort pe Twitter?
J.K. Rowling nu este „too big to fail”, dar este „too big to cancel”.
E cool să postești jpeg
Lucrurile bune, trecute cu vederea
Potrivit lui Leibniz, răul există în lume, însă doar relativizîndu-l îl putem transforma într-un instrument prin care putem conștientiza și construi binele, care este, de altfel, singura cale pentru progres.
index jpeg webp
Cum și de ce să găsești partea plină a știrii
ar dacă mai devreme vorbeam despre libertatea jurnaliștilor sau a editorilor de a alege ce știri dau mai departe, nu trebuie să uităm că și publicul are libertatea să aleagă. Important e să aibă de unde alege.
Cloud system moving into Chatham Sound png
Depinde doar de noi
Altă veste bună din 2022 vine tot din emisfera sudică. În unele zone din Marea Barieră de Corali din Oceanul Pacific, cercetătorii au observat o însănătoșire și o extindere a recifurilor de aici.
p 11 WC jpg
Liberul-arbitru și paradoxul „poluării bune”
Dar chiar și dacă nu vrem să facem nimic, partea plină a paharului este că noi avem șanse bune să murim de moarte bună, în aproape aceleași condiții climatice în care am trăit.
p 12 Tarkovski, Nostalgia jpg
Pandemie cu final ca-n filme
Am strîns puncte din tot felul de grozăvii ale pandemiei, așteptînd vaccinul, așteptînd remediul, așteptînd vestea eliberatoare. Și, în cele din urmă, am cîștigat, tancul american a apărut.
p 13 M  Chivu jpg
Copilul călare pe porc sau falsul conflict dintre tradiție și modernitate
Generația mea poate a făcut mai multe sau mai puține. Am făcut ce am putut. Însă viitorul este deja aici. Iar cei care pot prelua ștafeta sînt și ei aici.
06F2AB41 2CE7 4E53 9857 4D9205D89939 1 201 a jpeg
2022, cu bune
Gura mea de aer: cu acel zîmbet curat, te privește fix în ochi și, pe un ton apăsat, îți spune: „Tati, te iubesc!”.

Adevarul.ro

image
Cea mai coruptă țară din UE. România, în top 3
Raportul Transparency International reflectă modul în care este percepută corupția din sectorul public din 180 de state și este făcut prin acordarea de puncte.
image
Un ieşean, obligat să plătească facturile unei case în care nu mai locuieşte de 8 ani
Un bărbat din Iaşi s-a trezit cu o surpriză neplăcută, când a aflat că trebuie să plătească facturile noilor proprietari ai casei în care nu mai locuieşte de opt anI. Acest lucru s-a întâmplat pentru că noii locatari nu au transferaT contractul pe numele lor.
image
Vietnamez filmat la Cluj cum jupoaie un șobolan. „Capturează ilegal și mănâncă tot ce mișcă” VIDEO
Un vietnamez a fost filmat în incinta unei fabrici din Cluj-Napoca pe când jupoaie șobolani. Clujeanul care a făcut publică filmarea susține că acesta face parte dintr-un grup de vietnamezi care vânează și mănâncă tot ce prinde: șobolani, păsări, iepuri.

HIstoria.ro

image
Reglementarea prostituției în București, la sfârșitul secolului al XIX-lea
Către finalul secolului al XIX-lea, toate tentativele întreprinse pentru a diminua efectele prostituției prin regulamente, asistență medicală și prin opere de binefacere nu dădeau rezultatele așteptate, mai ales în ceea ce privește răspândirea bolilor venerice.
image
Caragiale: un client râvnit, dar un cârciumar prost VIDEO
Caragiale: un client râvnit, un cârciumar prost
image
Anul 1942, un moment greu pentru Aeronautica Regală Română
Anul 1942 a însemnat pentru Aeronautica Regală Română, ca de altfel pentru toate forțele Armatei române aflate în zona de operațiuni, un moment deosebit de dificil.