Realitatea, ultima frontieră
Citesc deunăzi, pe net: „După ce un liceu public din provincia canadiană Ontario (Canada) a redus numărul de cărți din bibliotecă la jumătate, eliminînd toate cărțile publicate înainte de 2008, cu motivarea că asta e consecința unui «proces de plivire [weeding] a cărților, bazat pe echitate», ministrul Educației din Ontario a intervenit ca procedura să ia sfîrșit”.
În urmă cu 30, 20 de ani, m-aș fi mirat. Poate aș fi rîs, la gîndul că așa ceva nu poate exista într-o democrație. Sigur e un spectacol de teatru sau Monty Python. Știam că ștergerea trecutului nu e posibilă decît în comunism, în fascism, în totalitarism. Și avusese grijă Orwell de asta, pentru noi, esticii, era bătut în cuie, văzuserăm cu propriii ochi. Pentru că mandea, fost trăitor în comunism, știe cu ce se mănîncă cenzura, propaganda și modificarea realității. Vin dintr-o lume în care trecutul a fost modificat la comandă de mai multe ori, iar cetățenii au avut parte de cîteva trecuturi (un trecut, două, trei trecuturi) foarte diferite, și ca formă, și ca fond, în funcție de necesități. Necesitățile sovietice, necesitățile lui Dej, ale lui Ceaușescu… Cuminte și robace, istoria se culca sub bisturiul propagandei și revenea cu nasul la ureche ori cu bărbia pe frunte, ca-ntr-o pictură a mult hulitului (și apoi adoratului) pictor spaniol. Arta nu s-a sfiit și, sărăcuța, a dus țucalul istoriei.
Literatura română se trezea peste noapte cu o nouă bio(biblio)grafie, lipsită de părinți, mătuși și unchi, însă și cu o ciurdă de nepoței literari. Mult mai tîrziu, pe vremea mea, era suficient ca vreun autor să o șteargă în Occident și să dispară de-a doua zi, ca și cum n-ar fi existat, din acte, din biblioteci ori din librării. Cinstit vorbind, nici nu a trăit vreodată. „Ai visat, băiete, nu există nici un Petru Dumitriu, scriitorul, există unu’ la Cucuieții din Deal, muncește la cooperativă, la porci, și mai e unul, contabil la CAP Ghizdileți. Cît despre Petru Popescu, ți-ai luat pastilele?” Cam așa a fost istoria noastră.
Exemplul cel mai haios e al istoriografiei literare sovietice. Se spune că, în anii ’40, la litera I, numele lui Ilf (perechea lui Petrov) era caracterizat cam așa: „Autor reacționar, dușmănos, viperă încălzită la sîn. A calomniat și înjosit lumea sovietică, împreună cu Petrov”. Peste vreo zece ani, după moartea lui Stalin, enciclopedia ajunge la Petrov. Iote poznă: „Petrov, autor de geniu, care surprinde, împreună cu Ilf, racilele epocii…”.
Dincolo de istoria oficială, noi, pulimea, trăiam într-o neîncredere totală. Eram și noi părtași ai unei altfel de realități. Cea fizică, cea mai dură, în care trebuia să trăim. Nu te puteai preface că ești sătul cînd ți-era foame. Asta nu înseamnă că trăiam o realitate mai reală, mai palpabilă, ci tot una simbolică, a cărei calitate majoră era că se opunea realității oficiale. Sînt lucruri cunoscute, pe care le pomenesc doar de dragul evenimentului canadian. E vorba, dragii moșului, de vechiul vis al omenirii, societatea perfectă, fără contradicții. Și nu, ăsta nu e visul comunist, ci unul platonician. Sîc!
De altfel, cînd e vorba de ceea ce urmează să scriu mai la vale, vorba lui BAS, îmi cam tremură mîna. Oare să scriu niște banalități cu sclipici, cu dujmanii oficiali ai sistemului (cum erau, pe vremuri, gestionarii ori coafezele) sau s-o zic pe aia bună? Voi fi pus în vitrina cu „Scuipați aici!” sau voi scăpa doar cu cîteva mici muștruluieli? Am fost eu însumi, de-a lungul timpului, „jidan” și „violator de cățele” (în România Mare), „pesedist comunist” „vîndut” (bula băsesciană), „misogin”, „sexist”, „homofob” și „pedofil” (partida ultra-progresistă), așa că m-am străduit să înțeleg modul de funcționare a motorului mistificator.
Ceea ce văd și înțeleg e un asalt susținut împotriva realității palpabile, concrete și înlocuirea ei cu o virtualitate convenabilă unui grup, unui partid, unei partide, unei țări etc. Ca și cum, plictisită de atîta pace și prietenie între popoare, lumea și-ar inventa dușmani și pericole, numai să justifice o dictatură. Și am ajuns să trăim cu frică. Pentru cuvintele și părerile noastre, pentru expresii, sintagme, formulări sau fraze din care cenzori inepți, dar foarte puternici (ca în bancul cu milițienii) extrag/denunță de dimineața pînă seara sensuri jignitoare. Pentru gîndurile care umblă năuce prin tărtăcuțe, în căutarea unei ieșiri în lume, deși această ieșire va mînia întotdeauna pe cineva. Pentru viața pe care o ducem – și care părea, în urmă cu cîțiva ani, mai lină, mai lipsită (în sfîrșit!) de griji.
Pare un blestem, doar că nu e nici un blestem. E natura umană în cea mai liberă dintre exprimările posibile, care presupune întotdeauna privarea de libertate a celuilalt. Și mi se pare că tot efortul lumii moderne și civilizate, de după cel de-al Doilea Război Mondial, se duce dracului. A fost OK, cîtă vreme principiile după care au acționat statele vestice, cuprinse în Declarația Universală a Drepturilor Omului, au fost aplicate cît de cît. Marile probleme ale societăților trecute, discriminarea, inegalitatea, drepturile individuale, ghetoizarea, au fost rezolvate treptat. Efortul a durat cîteva zeci de ani. Iar istoria factuală, cuprinsă în cărți (unde altundeva?) era chiar garanția că greșelile, ororile trecutului nu se vor mai repeta. După părerea mea, anii ’80 au ajuns la apogeu, iar idealurile au fost atinse. Ce a urmat implica șlefuirea lor. Dar ți-ai găsit? Natura umană nu e așa simplă încît să accepte sfîrșitul istoriei.
Într-un fel, ceea ce a urmat seamănă (vai!) cu revoluția română din ’89. La ea au participat relativ puțini oameni, pînă în 21 decembrie. Țin minte ca acum privirile celor de la balcoane sau dindărătul ferestrelor. Se temeau. Și cred că aveau și motive. Surprinzător, regimul Ceaușescu a căzut ca un castel din cărți de joc în cîteva ore. Iar oamenii de după perdele, puzderie, care, probabil, visau și ei un pic de libertate, s-au văzut, brusc, fără obiectul muncii: speranța. Ca să nu mai vorbesc despre curaj. Cum să nu te oftici? Cum să nu vrei să dai timpul înapoi? Cine era vinovat de răpirea sabinelor? Prostul care ieșise în stradă. Acesta e mecanismul. „De ce a rezolvat nemernicul X, zdreanța Y ceva ce puteam, eram chemat eu să rezolv?” Care e soluția? Modificarea realității.
Așa îmi pare, azi, situația cenzurii care se impune – culmea! – taman în partea cea mai liberă și liberală a lumii. Anii ’90 sau 2000 nu prea mai aveau cu ce și pentru ce să lupte. Însă natura umană, de care vorbesc, are nevoie de atac, apărare și teritorialitate. Trebuie neapărat dușmani, cît mai mulți dușmani. Trebuie, să nu rîdeți, un singur gînd, un singur scop, un singur partid etc. Și nu, nu vorbesc neapărat de ultraprogresiști, cum ar fi înclinați să creadă „ceilalți”, frecîndu-și mînuțele, ci despre absolut toate soiurile de „ultra”, care s-au diseminat ca în urma exploziei unei bombe de tăcere. Ceea ce îi unește e dorința de a impune tăcerea tuturor adversarilor. În numele libertății, al demnității, al egalității, al frăției, ceilalți să tacă și, eventual, să fie pedepsiți cît mai aspru. În spatele interdicțiilor de tot soiul se află în permanență paradisul pierdut, unde nu e durere, nici întristare.
Oamenii își caută permanent o identitate: socială, ideologică, religioasă (iar la religie includ și ecologia, veganismul, ateismul militant, naționalismul). E tot mai greu de găsit într-o societate în care majoritatea oamenilor beneficiază de drepturi egale, de libertatea de mișcare, de libertatea cuvîntului. Ca în bolile imune, corpul își atacă propriile organe, pe care nu le mai simte ca proprii. Atacate sînt tocmai idealurile democratice, în numele – țineți-vă bine! – demnității. Demnitatea a devenit ciocanul cu care se bat cuie în scîndura libertății.
De multe ori mi-a fost dat să văd oameni tineri (și poate nu chiar așa de tineri) folosind concepte care le-au trecut pe la ureche, concepte cu sclipici, dar despre a căror istorie nu știu nimic. Numai așa se poate imagina idealul unei societăți „curate”. Uimirea și revolta împotriva trecutului violent al umanității ar putea explica dorința de a-l șterge. Numai că necunoașterea unor chestii esențiale (din trecut), cum ar fi: „Cei care uită trecutul sînt condamnați să îl repete”, face ca trecutul, necunoscut, chiar să se repete. Iar pentru mine, el explică entuziasmul fascist ori comunist de la începuturile secolului trecut. E aidoma entuziasmului ignorant de azi: aceleași forme, aceleași idei, îmbrăcate și pictate nițel diferit.
Neînțelegerea consecințelor, a ascunzișurilor, a capcanelor duce întotdeauna la un abuz în blana de oaie a bunelor sentimente. Oricîtă civilizație și modernitate ni s-ar băga în cap, coada tăiată a cîinelui crește la loc cu fiecare generație. Iar coada asta poartă un nume: pofta de putere. Singura șansă împotriva acestui asediu e marele mut, cetățeanul care nu vorbește, nu comunică și care e cu ochii pe prețuri și pe ziua de mîine. Poate veți rîde, dar eu sînt convins că „el” pricepe mai bine realitatea decît un ideolog sau un fanatic. Știe pe ce lume trăiește.
În fine, ar mai fi un aspect minor. Sau nu știu cum să îi spun altfel. Din cîte am văzut pînă la vîrsta asta, e chiar o regulă. Omul lipsit de talent va căuta cu orice preț să se cațăre pe cadavrul unui artist veritabil. Să strălucească și el, măcar un minut. Dacă nu prin valoare, atunci măcar prin nota de subsol că el a fost cel care a acționat ghilotina.
Florin Iaru este scriitor. Ultima carte publicată: antologia de poezie Ospiciile imaginației, Editura Cartier, 2020.
