Războiul interior și pacea exterioară

Publicat în Dilema Veche nr. 968 din 27 octombrie – 2 noiembrie 2022
© C. Hord
© C. Hord

Războiul nevăzut joacă un rol central în toate tradițiile religioase ale omenirii. Lumea umbrelor, ansamblurile de divinități primordiale sau secundare, manifestările paranormale ale entităților naturale, plantelor și animalelor, interacțiunea cu daimon-ii, îngerii căzuți și progeniturile acuplării îngerilor cu muritoarele, iată tot atîtea categorii ale gîndirii religioase care indică faptul că din cele mai vechi timpuri omul și-a imaginat un univers spiritual cu care interacționează conștient sau inconștient. „Realitate ultimă” surprinsă la interfața cu sacrul, pentru Mircea Eliade, spațiu oniric ce deschide spre un subconștient colectiv, universul spiritual al mitologiilor universale nu a căpătat un statut bine definit în științele sociale în secolului XX, dar a trezit curiozitatea circumspectă a cercetătorilor. Oare ca să-l poți investiga nu trebuie să crezi că există? Dar dacă nu crezi îi anulezi existența? – replică Woland.

În mod paradoxal, în timp ce omul modern, stăpînind peste o natură tot mai dezvrăjită, și-a închis prin raționalism accesul la acest univers, cu atît acesta a început să-și croiască un spațiu de existență pe dinăuntru, manifestîndu-se prin activitate onirică, psihoze și nevroze. Victima acestei duble mișcări, de evacuare a supranaturalului și de supralicitare a psihicului, a fost religia, în mod particular religia dominantă în Europa, creștinismul. După evaluarea lui Sigmund Freud, această religie, adică în mod particular iudeo-creștinismul secolului al XIX-lea, ar putea fi înțeleasă ca o nevroză colectivă. Rămîne fără răspuns încă întrebarea ce tratament ar rezolva problema. Fără a intra aici în detalii, e totuși important să constatăm că celelalte religii universale nu au suferit același tip de eroziune. Creștinismul ca sistem social sau, cum vom arăta mai jos, ca religie civilă a fost deja deconstruit și expulzat din leagănul său istoric, Europa, dar universul său spiritual dăinuie sub toate formele imaginarului colectiv. 

Relația dintre cele două talgere ale balanței violență-religie ar fi următoarea: cu cît mai multă violență există în lumea materială (luăm în considerare aici și violența controlată, canalizată, monopolizată de Putere, raționalizată sau gestionată simbolic), cu atît mai puțin este nevoie de a lua în seamă ideea unui univers interior în care se consumă un alt fel de violență capabil să absoarbă o parte din violența fizică. Ideea acestei balanțe s-a născut în religia Antichității Tîrzii. Dimpotrivă, în lumea greco-romană violența zeilor este strict mundană, ea se abate fizic în această lume asupra omului, prin acțiunea altor oameni ghidată de zei, deci nu este o violență care se consumă în altă lume. De altfel, nu omul are acces la lumea zeilor, cu excepția parțială a eroilor, ci zeii au acces la lumea oamenilor. În schimb, Sf. Antonie cel Mare se bate direct cu demonii în mormîntul pe care și-l făcuse chilie, departe de societatea umană, și creează astfel prototipul anahoretului care pleacă în pustie să se bată cu demonii. 

Pe măsură însă ce scade în intensitate sau este deconstruită violența în societatea umană, este dat în vileag războiul interior cîștigat de protagonistul care a pacificat exteriorul.

Aici ne este suficient să evocăm cele două totalitarisme care au pariat pe moartea cel puțin a Dumnezeului creștin, nazismul și comunismul. Dar nu cumva este creștinismul în mod special autorul acestei încercări de a expulza conflictualitatea în lumea nevăzută?

Căutarea răspunsului la această întrebare ne va conduce prin descrierea unui fenomen particular creștinismului, distincția și apoi tensiunea dintre dimensiunea socială și cea spirituală a religiei. Analizînd acest fenomen vom descoperi că în transferul descris mai sus se petrece un eveniment psiho-social care este unic în spațiul european, adică marcat de creștinism, descoperirea individualității și a dimensiunii interioare a individului. Fără a tranșa între psihologie și spiritualitate, vom descoperi că discursul postmodern despre religie pune în lumină același conflict dintre cele două dimensiuni ale religiei. Imaginea unei religii opresive, intimidante, bazată pe autoritate fără dragoste este procesul intentat unui cler care a pierdut partida relevanței sociale. Acest fenomen s-a petrecut simultan cu prăbușirea întregii structuri a edificiului ierarhiei sociale europene, un lung proces, debutînd în Renaștere, vizibil politic din epoca Luminilor și prin Revoluția franceză, dar care astăzi a atins punctul de fierbere prin condamnarea meritocrației. În golul lăsat de clerul pus la zid se ridică o vagă mișcare de înțelepciuni private și sectoriale, în care figuri marginale devin guru ai mișcărilor culturale și ecologice, ai revoluției alimentare, ai medicinelor și educațiilor alternative, ai spiritualităților orientale și nu numai. 

Termenul religie acoperă două funcții ale acesteia, care se pot suprapune aproape în totalitate, și atunci vorbim de un sistem socio-religios holist (în vocabularul lui Louis Dumont) cu un grad mare de ancorare în local, sau dimpotrivă, se pot distinge pînă la o minimă suprapunere, și atunci vorbim de un sistem individualist cu un grad mare de universalitate. 

Prima funcție a religiei este socială, anume de a conecta organizarea politică a unei comunități la voința unei divinități. Ceea ce denumim aici funcția socială a religiei a fost denumit de către filosoful iluminist J.-J. Rousseau, religie civilă. Divinitatea este garantul ordinii și bunăstării, dar în același timp proiecția unei structuri sociale în cadrul căreia se exprimă variate tipuri de ierarhie socială, cum ar fi ierarhia piramidală proprie unui sistem centralizat monarhic sau ierarhii cu o curbă mai aplatizată, ca o colină molcomă, în cadrul cărora un strat mult mai larg din societate este asociat la conducere prin diverse forme de autonomie locală. Expresia voinței divinității însă este casta sacerdotală sau orice nouă categorie socială care reușește să se impună societății ca deținătoarea unei relații speciale cu divinitatea. Hierofantului sau ierurg-ului sau pontifex-ului din lumea greco-romană i se adaugă, în perioada Antichității Tîrzii, vrăjitorul, magul, filosoful, episcopul și omul sfînt. În secolele V-VI, puterea imperială încearcă să favorizeze un monopol imperial în relația cu divinitatea, în tandem însă cu înaltul cler, și să limiteze juridic implicarea monahilor în viața socială. În pofida legislației imperiale privitoare la viața monastică și anahoretică, harismaticul continuă să-și exercite influența pînă în straturile superioare ale societății. Legislație inspirată din morala creștină, integrarea clerului în sistemul social imperial, rolul inițiativelor filantropice creștine în echilibrarea societății, toate contribuie la conturarea funcției sociale a creștinismului tardo-antic. După secolul al VI-lea, societatea cuprinsă în interiorul granițelor imperiului justinianic se omogenizează într-o formă de creștinism pe care îl putem numi imperial.

Caracterul ineluctabil al oricărui mecanism social de ordonare și reglementare religioasă a societății este dat de faptul că fiecare nouă ființă umană se naște într-o ordine socială dată de religia respectivei comunități, reprezentată în raport cu copilul de nucleul familial, apoi nivelul micro- și macro-comunitar în care acesta se dezvoltă ca adolescent și tînăr adult. Cu excepții notate de istorie, copilul nu are de unde primi alt orizont religios decît cel dat de practica socială a mediului său, dacă acesta este omogen. Pentru a ieși din acesta este nevoie de o circumstanță specială, o întîlnire providențială, sau de o energie specială. În ochii comunității, acestea capătă numele de vocație, chemare de către o divinitate tradițională sau necunoscută încă. Tipologia aceasta a ființei excepționale, purtînd în ea germenele individualității, ne trimite în epoci premoderne către figurile harismatice, de mari inițiați, de reformatori religioși sau către figuri de mediatori religioși în momente de criză, iar în epoca modernă și secularizată, către figuri de revoluționari sau avangardiști. Aceștia sparg cadrele rigide ale socialului și contribuie uneori la o schimbare a mecanismului socio-religios. Deși energia schimbării vine din afara religiei civile, ea produce în cele din urmă o nouă religie civilă.

A doua funcție a religiei este spirituală sau ontologică și răspunde întrebărilor ontologice: Cine/ce sînt? De unde vin? Unde mă duc? De ce și cum de mă percep ca fiind? Care este rostul aparenței fizice în care încep să mă percep? Mă refer în această ultimă întrebare la noțiunea de iluzie, maya în Vedanta advaită, sau la „haina de piele” cu care sînt îmbrăcați Adam și Eva în cartea Facerii 3,21, în opoziție cu „îmbrăcămintea de slavă” pe care o îmbrăcaseră la facere, în lectura Cuviosului Macarie Egipteanul, spre exemplu. Funcția spirituală se bazează pe o comunicare deschisă între lumea fizică și metafizică și se exprimă ca o cunoaștere a „realității ultime” (Mircea Eliade) urmată de o încercare de comunicare în termeni raționali a acesteia. Atingerea acestui nivel de cunoaștere eliberează individul de rolul său social și îi proiectează existența în perspectiva „realității ultime”. Un astfel de individ trăiește în această lumea ca și cum ar fi deja în cealaltă.

Dintre toate civilizațiile, cele impregnate de creștinism au produs fenomenul secularizării, adică valorile din sfera proprie funcției spirituale a religiei au pătruns în sfera funcției sociale. Un astfel de caz este pătrundere categoriei individului în gîndirea socială și transformarea concepției despre corpul social, dintr-o entitate indiviză, care eventual expulzează individul care nu joacă corect rolul său ierarhic, într-o asociație de indivizi care compun corpul social pentru scopuri bine definite și limitate. Astfel s-a născut ideea de drepturi ale omului, drepturi care se afirmă în opoziție cu dreptul corpului social, nu cu dreptul altui individ.

Religiile/confesiunile în care s-a produs acest fenomen au creat o doctrină mai coerentă despre universalitatea lor decît cele care au rămas la un mod de funcționare holist, dar nu au scăpat cu totul de pericolul revenirii la holism în măsura în care s-au reapropiat de funcția socială a religiei.

Creștinismul s-a autoexpulzat în cele din urmă din societățile pe care le-a formatat, lăsînd națiunilor europene o religie civilă, adică o variantă de religie cu funcție socială, dar fără funcție spirituală, un simplu mecanism de îndiguire a violenței printr-o ordonare și reglementare a societății bazat pe valorile produse de funcția spirituală a creștinismului. Această religie civilă este liberalismul filosofic cu componenta sa politică în democrație, iar componenta sa economică în capitalism, și cu un sistem social cu curba ierarhică foarte aplatizată. Această religie civilă a perioadelor fericite este însă pîndită după colțul istoriei de perioade de dezechilibru care readuc în prim-plan modele sociale cu ierarhie piramidală și un control central accentuat, cărora le corespunde o religie civilă violentă. Această nouă religie civilă cu accente de explozie a intoleranței și violenței corespunde evident totalitarismelor din secolul XX și se construiește în opoziție cu religia civilă liberală. În timp ce religia civilă liberală este declarat agnostică și deci nu propune nici o soluție metafizică individului, antagonista ei totalitară încearcă să producă și un surogat de funcție spirituală, ideologia. Interesant de remarcat că religia civilă totalitară construiește o ideologie a supremației corpului social asupra individului, reîntorcîndu-se astfel la un sistem socio-religios holist și abandonînd astfel principalul aport al creștinismului european, descoperirea individualității și a individualismului. Faptul că liberalismul și totalitarismul s-au născut în același context intelectual european a permis încrucișări și contaminări, care au ascuns coerența opoziției lor, ambele sînt însă variante secularizate de religie, deci doar religii civile. În plan istoric, cele două religii civile au parcurs fragmente de drum comun și au preluat din vechea religie civilă, a creștinismului medieval aspecte contradictorii. De aceea asistăm astăzi la o contradictorie și distorsionantă recuperare a creștinismului medieval sub stindardul religiei civile totalitare.

(fragment din dezbaterea „Război și (mai puțină) pace la Shakespeare” care a avut loc în seara zilei de 6 octombrie în cadrul Conferințelor Dilema veche de la Iași)

Petre Guran este istoric bizantinolog, cercetător în cadrul Institutului de Studii Sud-Est Europene al Academiei Române.

index jpeg 2 webp
Pantofii lui Van Gogh
Este înțelegerea pașnică, în febrila încrîncenare de a nu mai vrea să înțelegi nimic.
p 10 jpg
Boema ca o operă
În opera lui Puccini, marile încercări ale vieții (iubirea și moartea, boala, prietenia) sînt livrate în forma lor epurată, căci personajele le trăiesc boem.
p 11 desen de J  J  Grandville jpg
Paris, ultimii boemi
Cum recunoști azi un boem, la Paris?
image png
În stație la Boema
Pentru Ozun, „stația” boemei trece, așadar, fără să lase urme nici măcar în amintire.
image png
Îndreptar boem
Să reținem amprenta lăsată de acești grozavi pictori asupra istoriei artei, asupra dumneavoastră, asupra mea.
p 13 jpg
Trei roluri ale boemei în cultura română
Fără îndoială, boema e una dintre puterile literaturii și artei asupra societății.
p 14 jpg
Boemul, un desuet?
De aceea, viața boemă a fost și fericit asociată cu aristocrația interioară și eleganța profunzimii.
Comunismul se aplică din nou jpeg
Începe vara
Tranziția pe care o aduce toamna poate fi de multe ori delicată, ca o dulce amînare.
11642099644 1a9d5559e6 o jpg
A treia fiică a anului
Toamna întind mîna după paharul de vin și fotografii vechi, mă duc la tîrgul de cărți, ascult teatru radiofonic.
Chisinau Center4 jpg
Toamna-Toamnelor
Pentru mine, Chişinăul devenise, încet, un oraș galben, despre care îmi plăcea să spun că găzduiește Toamna-Toamnelor.
p 11 sus Sonata de toamna jpg
Lasă-mi toamna
În „Sonata de toamnă” (1978), Ingmar Bergman dedică acest anotimp transpunerii unei întîlniri dintre o mamă și o fiică înstrăinate.
31524231041 19fca33e3b o jpg
Viața începe cînd cade prima frunză
Și-acum, la 33 de ani, îmi cumpăr haine noi odată cu fiecare început de toamnă, de parcă m-aș pregăti iar pentru școală.
p 12 sus WC jpg
Delta
Septembrie era pentru noi și luna marii traversări a lacului Razelm.
51604890122 85f6db3777 k jpg
Toamna vrajbei noastre
„Nu «Rarul umple carul», ci «Desul umple carul»!“
3035384225 17c8a2043e k jpg
Toamna între maşini paralele
Ne mai amintim cum arăta o toamnă în București în urmă cu 17 ani?
p 14 WC jpg
p 23 WC jpg
Make tea, not war
Ori de cîte ori englezii nu se simt în largul lor într-o situație (adică aproape tot timpul), pun de ceai.
image png
SF-ul din viețile noastre
Dosarul de acum e o revizitare a unor epoci dispărute.
p 10 la Babeti WC jpg
Cine te face voinic?
Iar azi – numai săpunuri bio, zero clăbuc, sau geluri antibacteriene, zero miros.
image png
Sînt atît de bătrîn, că
Sînt atît de bătrîn, că în copilăria mea dudele se mîncau de pe jos, din praf.
image png
În tranziţie
O zi şi o noapte a durat, cred, aşteptarea pe trotuarul primului McDonald’s, pentru un burger gratuit.
p 11 la Rugina jpg
Avem casete cu „Casablanca“
Fell in love with you watching Casablanca.
p 12 la Mihalache jpg
Unde ești?
„Și după aia pot să plec?” „În nici un caz!” „Nu mai înțeleg nimic!”, se bosumflă. Nu știu dacă e ceva de înțeles, m-am gîndit, dar nu i-am mai spus.
image png
Cu o bursă de studii la Berlin
Mă întreb cum s-ar mai putea realiza astăzi experiența unei călătorii în care totul nu e planificat dinainte pe Internet

Adevarul.ro

image
Kim Basinger împlinește 70 de ani: iubirile pasionale ale actriței. Ce roluri i-au adus celebritatea VIDEO
Actriță și fost model, Kim Basinger a devenit celebră datorită rolurilor în filme precum Batman, L.A. Confidential și 9 1/2 Weeks. Vedeta premiată cu Oscar a avut o carieră excepțională, precum și o viață personală fascinantă. Astăzi, vedeta de la Hollywood împlinește 70 de ani.
image
Moartea misterioasă a uneia dintre cele mai mari vedete rock. Ultimele clipe din viața lui Jim Morrison, solistul trupei The Doors
Solistul trupei americane The Doors a fost unul dintre cele mai mari staruri rock din toate timpurile. La 52 de ani de la dispariția sa prematură, moartea sa este încă învăluită în mister, iar mulţi cred că Jim trăieşte şi azi.
image
Cartofii la cuptor, un deliciu. Cum faci cea mai ușoară mâncare de post, condimentele care îi fac irezistibili
Este un preparat simplu, dar deosebit de gustos. În post, cartofii la cuptor sunt o masă sățioasă și ușor de pregătit. Pot fi serviți cu murături, salată de legume ori cu sos de usturoi.

HIstoria.ro

image
Moartea lui Aurel Vlaicu. Concluziile anchetei
În cursul anchetei în cazul accidentului aeronautic în care și-a pierdut viața Aurel Vlaicu (31 august/13 septembrie 1913) s-au conturat două ipoteze, pe care locotenentul av. Gheorghe Negrescu le prezintă astfel:
image
Zguduitoarea dramă amoroasă din Brăila, care a captivat presa interbelică
În anii 1923-1924, numita Anny Bally din Brăila, „de o frumuseţe rară“, a încercat să se sinucidă din dragoste. În 8 noiembrie 1924, tot din amor, şi-a împuşcat iubitul, după care s-a împuşcat şi ea.
image
Importanța stației NKVD de la Londra în timpul celui de-al Doilea Război Mondial
În 1941, stația NKVD de la Londra era cea mai productivă din lume, comunicând Moscovei 7.867 de documente diplomatice și politice, 715 documente pe probleme militare, 127 referitoare la aspecte economice și 51 legate de activități sau operațiuni ale serviciilor de informații.