Rătăcirile criticilor de teatru
Printr-un răspuns la întrebarea simplă "care sînt vocile critice pe care le apreciaţi?", cunoscutul regizor Alexandru Tocilescu mi-a dat, recent, cheia problemei pe care nu întîmplător o ridică astăzi revista Dilema veche - starea criticii. El a spus că i-ar plăcea să-l judece în continuare Valentin Silvestru şi abia apoi, cu regretul că acesta nu mai există, a dat cîteva exemple - puţine - dintre criticii încă în viaţă. Aceste nume nici nu mai contează, de vreme ce regizorul nu le-a pomenit pe ele mai întîi, ci a dat glas regretului că adevărata autoritate critică, în cazul de faţă Valentin Silvestru, nu mai există. Răspunsul lui Alexandru Tocilescu vine să confirme ceea ce unii au diagnosticat mai de mult, anume "sindromul absenţei autorităţii", resimţit foarte acut, cel puţin în spaţiul teatral. Starea criticii de teatru de la noi e dezastruoasă pentru că tot mai mulţi reprezentanţi ai acestei profesii practică tehnica "discursului parazit", înfundîndu-se pe drumuri lăturalnice, în loc să aprecieze cu inima deschisă, fără idei preconcepute, ceea ce văd pe scenă. Unii ştiu înainte de intrarea în teatru ce spectacol vor vedea, iar dacă ce văd pe scenă îi contrazice e vai şi amar. Alţii lasă interesele personale sau de grup să primeze cînd analizează o producţie, sau îi acuză pe ceilalţi, preventiv, că fac asta. Sînt şi unii maeştri "împăciuitorişti", care nu vor să supere pe nimeni fiindcă toată lumea munceşte mult pînă să facă un spectacol, iar munca trebuie apreciată, chiar dacă e depusă în zadar. Mai nou, sînt unii care încearcă să iasă din anonimat introducînd criterii ideologice pure în critica de teatru. Deşi pare o aberaţie, s-a găsit cineva şi la noi, după ultima Gală UNITER, să susţină corectitudinea politică drept criteriu de analiză a spectacolului, într-un moment în care aceasta e contestată pînă şi la ea acasă. Dacă ar fi reuşit doar să pună încă o cărămidă la edificiul propriei discreditări, n-ar fi fost nici o pagubă, dar adesea criticii sînt judecaţi "în grup", iar răul se răsfrînge asupra întregii bresle. De ce să ne mai mirăm că artiştii se plîng de lipsa autorităţii, de vreme ce criteriile sînt astfel amestecate, iar, la limită, cel care susţine dramaturgia contemporană nu mai e capabil să aprecieze un spectacol cu un text clasic, şi invers. Incapacitatea de a ne deschide spre lucruri care nu sînt primele pe lista noastră de favoriţi (fiindcă orice critic are aşa ceva şi e foarte bine că se întîmplă asta) e unul dintre duşmanii cei mai periculoşi. Sînt, din păcate, destul de mulţi care se împiedică în acest obstacol, ba mai mult, în loc să-şi recunoască eroarea - umană - îşi radicalizează discursul şi pretind că nu e vorba de confuzie, ci de "un concept", "o viziune", "o teorie personală", ba mai aduc şi citate în favoarea acesteia. Rătăcirile acestora sînt pline de un ridicol demn de compasiune. Cel mai trist e însă cînd vezi cum oamenii depun o mare cantitate de energie pentru a schimba între ei replici acide prin intermediul ziarelor şi al revistelor în care se exprimă (unele cu un tiraj mai mic decît numărul de rînduri ale articolelor respective), cu scopul inutil şi, practic, imposibil de realizat - dar care se poate transforma uşor într-un bumerang - de a discredita un coleg de breaslă, o instituţie sau o iniţiativă care nu le aparţine. E încă un simptom al devierii de la funcţiile şi menirea criticului, care sînt în primul rînd acelea de a ghida spectatorul în peisajul teatral şi de a semnala erorile artiştilor care fac respectivele spectacole. Dovadă că, atunci cînd vezi prea multe spectacole, rişti să capeţi virusul care te face să te dai în spectacol. Apoi, se pune întrebarea "cui foloseşte?", cînd vine vorba de mese rotunde, colocvii şi alte întîlniri conforme cu protocolul, organizate mai ales cu ocazia festivalurilor. Rareori pleci de la acestea îmbogăţit cu o idee, cu un gînd, cu o impresie comunicată de vreun participant, în schimb mai mereu te întrebi la ce bun ai pierdut atîta timp? O să mi se răspundă că totuşi o nevoie de comunicare există în stare latentă în mai toţi actorii, regizorii, scenografii implicaţi în realizarea spectacolelor. Am auzit adesea teoria cu pricina, dar mi se pare că nevoia asta de comunicare a devenit un clişeu foarte vehiculat şi, apoi, cred că citirea şi înţelegerea articolelor scrise de unii pe baza muncii altora poate fi o foarte bună cale de comunicare, cînd cea directă nu se leagă. Şi dacă ea nu se leagă în mod firesc, pe baza unei simpatii împărtăşite, atunci ce rost are să o forţăm? O zbatere ridicolă şi inutilă se desfăşoară departe de interesul publicului de teatru, sub ochii nedumeriţi ai artiştilor, care se întorc, în cele din urmă, de la aceia ce ştiu să se facă astfel de rîs. Cum să nu aibă nostalgia autorităţii, dacă asta e ceea ce li se oferă în schimb? Revenind la Valentin Silvestru, dincolo de autoritarismul lui, cu care eu personal nu m-am putut împăca, acesta înţelesese bine un lucru: criticul trebuie să şi construiască ceva, altfel nimeni nu-i va da niciodată credit pe deplin, ci îl va privi întotdeauna ca pe un intrus, unul care nu poate crea nimic şi care, din frustrare, e nemulţumit de ceea ce produc alţii. Să construieşti e singurul mod în care te poţi salva, uman şi profesional, din aceste hăţişuri în care ideile - puţine - sînt amestecate cu umorile, adesea mult mai puternice. Să construieşti ceva şi să cauţi mereu numai compania şi prietenia oamenilor în care crezi, pe care ai de ce să-i apreciezi şi ale căror cuvinte te pun pe gînduri.
