Răstoaca <i>via</i> Italia

Publicat în Dilema Veche nr. 166 din 12 Apr 2007
Dilema veche la Timpul prezent   Ce vrei să te faci cînd vei fi mare? png

De la viceprimarul Nicolae Ursu aflăm că, din Răstoaca, sînt plecaţi în Italia vreo 1100 de oameni: "Primii au pornit spre Italia în 1992, cu excursii: oamenii luau autobuzul, îl scăpau, şi nu mai veneau înapoi. Unii au trecut ilegal. Vai de capul lor, îi fugărea Poliţia. La început au plecat numai bărbaţii. În primii ani - peste 150. Săptămînal plecau cîte 50. Majoritatea bărbaţilor s-au dus în construcţii, unde făceau munci necalificate, la negru. Cei care şi-au făcut soggiorno, au început să-şi ia şi soţiile. Femeile s-au angajat ca menajere. Unii şi-au luat şi copiii, pe care i-au înscris la şcoli... 90% dintre ei sînt tot acolo. De întors, s-au întors de ordinul zecilor. Cei mai mulţi vor să rămînă". De ce nu vor să se întoarcă migranţii, deşi majoritatea lor nu numai că îşi construiesc case impresionante, ci au şi familiile aici? Răspunsul viceprimarului e cît se poate de simplu: nu au ce face în România, nu au, în continuare, unde munci, şi nici destule facilităţi pentru a-şi deschide o afacere: "Dacă s-ar reglementa şi-n ţară, să-i ajute să-şi deschidă societăţi, poate ar reveni. Unii dintre ei şi-au început afaceri acolo. Aici, însă, dacă vrei să-ţi deschizi una, durează un an, cu tot soiul de aprobări. Singurele afaceri care au înflorit, în urma migraţiilor, sînt 5 firme de construcţii." Cu alte cuvinte, sătenii îşi construiesc case unii altora: "Acestea au început să se construiască după 1996. Acum avem peste 200, dintr-un total de 840. Şi 60 sînt în construcţie. Majoritatea sînt cu etaj. Şi curţile sînt diferite: n-ai să mai vezi un căţel sau o pasăre liberă. O asemenea construcţie costă pînă-n 2 miliarde de lei", precizează viceprimarul. Dacă a cîştigat comuna ceva din migraţia asta? "Sigur că a cîştigat: ca părinţi, au scăpat de-o grijă, copiii lor se întreţin singuri, nu fură, nu sînt la închisoare..." În ceea ce-i priveşte pe fiii şi fiicele migranţilor, reprezentantul autorităţii locale consideră că "aici, copiii nu au avut probleme; noi, în comuna asta, sîntem foarte galantoni, vrem să le oferim cîte-n lună şi stele... Dar sigur că dorul rămîne..." Între timp, fiindcă agricultura rămăsese oarecum de căruţă, a venit să le lucreze pămînturile un... italian. "Italianul ăsta nu are nici o legătură cu românii plecaţi în Italia, s-a nimerit şi el prin zonă, cu afaceri. Pînă acum a luat în jur de 800 de hectare.Ce să facem? Dacă noi lucrăm la alţii, vin alţii şi lucrează la noi...", trage concluzia dl Ursu. Didi şi Ionel Constantina şi Ioan Ştefan-Grigore. Sînt printre primii plecaţi şi printre puţinii întorşi de tot. Poate chiar singurii, în momentul în care ajung eu în sat. Ei sînt un exemplu pentru ce ar fi ideal să facă românii plecaţi la munci în străinătate: să se întoarcă şi să-şi deschidă o afacere. Didi şi Ionel au o firmă de construcţii. Stau în casa mare, ridicată de ei, care nu arată a casă de sat, dar nici cu totul de oraş. E confortabilă, are toate facilităţile. Didi şi Ionel sînt, în mod natural, prietenoşi şi primitori. Nici ei nu mai arată a oameni de la ţară, au un ce al altei lumi. Spun că s-au întors mai mult pentru copii. Povestea lor, pe două voci, poate fi considerată o tipică baladă de migraţie. Didi: "Pe soţul meu l-am cunoscut în ’91, în ’92 ne-am căsătorit. Eu am rămas însărcinată şi el s-a hotărît să plece. Cînd a plecat, eram în 7 luni: pe 13 decembrie ’92. Era unul din Bucureşti care organiza excursii spre Italia: 281.000 de lei. Ionel a mers cu un grup, şi cu naşu’, la Roma. De ce Italia? Probabil că italienii sînt mai buni, mai calzi. Noi, românii, eram, chipurile, turişti, care făceam turul Europei: Budapesta, Cehia, Slovacia, teoretic tranzitam Italia, şi trebuia să ne întoarcem pe la Monte Carlo, dar nu era nimic adevărat, totul era între noi şi ei. Ajunşi acolo, nu au avut casă, nu au avut pe nimeni, s-au dus şi au dormit la cimitirul de maşini. Celor care mai erau plecaţi le era frică să te ţină. Se mînca la Caritas, la măicuţe. La început i-au mai fugărit carabinierii, dormeau cu rucsacul, ca să fie pregătiţi. Într-un final, au găsit de lucru. Pe vremea aceea nu ştiam nimic - soţul meu îmi spunea că o duce foarte bine, că doarme într-o rulotă. Şi-a aflat de lucru mergînd pe autostradă cu bicicleta - unde vedea macaraua, acolo se ducea să întrebe. Pînă la urmă a găsit într-un orăşel de lîngă Roma, Guidonia. Un italian, Luigi, şi o italiancă, pe nume Caterina, în vîrstă de 56 de ani, care îi ajutau, în general, pe cei din Africa, au avut grijă şi de ei. Mi-au trimis şi mie un pachet mare cu tot ce-mi trebuie la o lună după ce am născut. Pe urmă, totul a început să meargă bine, soţul meu mi-a trimis prima mie de dolari, şi la un an, exact pe 13 februarie, am plecat şi eu. Am lăsat copilul cu părinţii". Ionel: "Acolo nu cunoşteam pe nimeni, umblam cu geanta pe umăr. Am dormit în cimitirul de maşini, la etajul 4 - erau puse una peste alta. Vreo trei săptămîni am stat acolo. Poliţia nu a sosit niciodată peste noi acolo; doar la tren a venit: la început îi lăsau pe români să doarmă în vagoane, dar după ce au început să-şi facă nevoile... Cum să fie prima impresie? După atîţia ani de comunism, te duci la Roma, pe care o ştii din cartea de istorie, şi în loc de Colosseum, ajungi la Cimitirul de maşini... În prima noapte şi în prima zi îmi venea să mă întorc acasă. A doua zi am fost pe la biserici, prin zona Vaticanului, şi să vizităm, dar şi să mîncăm. Ne-au trimis alţi băieţi care au fost mai înainte, şi ne-am făcut legitimaţii la Caritas. Ne-am dus din atelier în atelier, să întrebăm dacă au un loc de muncă. Prima dată am lucrat într-un şantier de construcţii. Ne plăteau 60 de euro pe zi. Vineri seara ne dădeau banii. Am lucrat acolo 5 ani, cu o echipă. După un an a venit soţia". Didi: "Eu m-am angajat menajeră. Locuiam la o familie de bătrîni şi făceam curat. Ei stăteau jos, noi sus. La început nu se purtau prea bine: eu nu înţelegeam italiana, şi asta-i enerva. Mă făceau în toate felurile; înregistram cuvintele respective, şi cînd venea soţul acasă, i le spuneam. Şi el îmi traducea: uite, te-au făcut proastă, bastardă. Atunci, a doua zi îi spuneam şi eu la fel, italiencei, dar frumos, cu zîmbetul pe buze. După un an, am venit acasă. Aici am stat 5 luni. Copilul era cu bunicii. Eu am rămas să construiesc casa, am terminat-o, şi am plecat din nou. Soţul a continuat munca pe acelaşi şantier de construcţii pînă în ’98. Eu am lucrat într-un restaurant, apoi, din‚ ’95, la o bătrînică unde făceam curăţenie, dar o şi plimbam, o duceam la cumpărături... Din ’96 s-a dat o lege prin care puteai să-ţi faci permis de muncă şi şedere, soggiorno. Acesta ne dădea, printre altele, dreptul să lucrăm legal. Prin ’98-’99, Ionel a început să lucreze undeva în Nordul Italiei, la construcţii. În 2000, eu am rămas din nou însărcinată. Am plecat şi eu după soţul meu, unde am născut, după care m-am angajat la o fabrică de mobilă. Între timp, venise şi băiatul cel mare, care era în clasa a treia. A făcut şi el trei ani de şcoală în Italia, apoi a refuzat să mai stea, pentru că era mai mult singur, cu cheia de gît, pe cînd acasă îi avea pe bunici... În 2005 ne-am întors, şi din cauza lui, şi pentru părinţi, care sînt bătrîni... Şi pentru că aşa am vrut: altceva e să pui capul pe propria ta pernă, în propria ta casă..." Ionel: "Aici ne-am deschis o firmă de construcţii, SC Didion mix. Sîntem noi, şi încă 2 angajaţi. Lucrăm cu materialul clientului, asigurăm doar manopera. Am făcut trei case aici, două la Milcov, una la Jurăşti, m-a contactat cineva la Bizicheşti. Nu toţi cei care îşi construiesc case sînt dintre cei plecaţi în străinătate. Nu există o modă: e un haos de arhitectură. În Occident se păstrează stilul local; la noi se înalţă case în Moldova, cu stil din Germania, Spania, Italia. Le vor mari, cu etaj, mansardă, 2-300 metri pătraţi, din cărămidă, ciment, fier, cu acoperişuri din lemn". Şi Didi şi Ionel recunosc că întoarcerea acasă nu le-a fost uşoară. Au trecut deja doi ani de atunci, dar pur şi simplu a trebuit să se readapteze la România, şi la nesimţirea de aici. Au luat diverse ţepe, au fost consideraţi proşti, paranormali, copilului i s-a recunoscut greu şcoala făcută în Italia. Acum sînt pe linia de plutire. Naşul şi băieţii lui Naşul lor de-al doilea (naşul naşului de cununie) şi vecin de-al lor, Ştefan Borcea, are amîndoi băieţii plecaţi. Nu ştie dacă se vor mai întoarce, pentru că aici nu au unde lucra, şi, pe de altă parte, s-au însurat acolo, tot cu românce: "Ai mei au plecat cînd au terminat şcoala, cu o excursie. Eu nici nu eram acasă, lucram. S-au adunat mai mulţi, vecini, prieteni. Ăl mic avea 19, şi ăl mare - vreo 21. S-au căsătorit acolo, cu fete tot românce. Ăsta mare o făcut economicu’, şi ăsta mic, liceul de construcţii. Au plecat în ’98 şi ’99. Pe cont propriu. Au trecut legal graniţa. La început erau doar manipulanţi d-ăştia: cărau la roabă, făceau la mînă cu lopata. Au găsit la construcţii: pe parcurs s-au rutinat, s-au format şi ei. Au învăţat şi ei construcţiile astea: cum se face o schiţă... Acum pot măsura temelia unei case, îi pot pune fundaţia... Casele, aici, se fac cum e a lui Didi: albe, frumoase. Primesc cam 50, 60 de euro pe zi. Stau într-un apartament închiriat, cu mai mulţi, şi plătesc toţi 7-800 de euro pe lună. Casele noastre le-am făcut eu. Ei mi-au trimis doar bani pentru garduri. Astea sînt turnate din beton şi pe-afară e lipită spărtură de marmură. Şi curtea mi-am făcut-o după pozele pe care mi le-au trimis băieţii: cu gazon, cărare pentru maşină". La şcoală, copii cuminţi... Dna Mirela Manolache, directoare, ne lămureşte că Şcoala din Răstoaca nu e nici pe departe una cu probleme. Ci, dimpotrivă, cu copii liniştiţi, care-şi văd de treabă, chiar cu olimpici. Din 199 de elevi, 57 au părinţii plecaţi la muncă în străinătate. În ce-i priveşte pe aceştia, nu se pune în nici un fel problema rezulatelor slabe la învăţătură, a abandonului şcolar sau a comportamentelor infracţionale. Că, în sufletul lor, copiii sînt afectaţi, asta e indiscutabil. Dar nu au fost cazuri extreme, ca în alte părţi. Majoritatea copiilor sînt aici cu bunicii sau, în cel mai bun caz, cu unul dintre părinţii. Părinţii absenţi vin, de obicei, în vacanţa de vară sau, uneori, se duc copiii acolo. Copiilor le place acolo, spun că e mai modern, că ai ce să vezi. Însă, după cum confirmă şi directoarea, nu ar vrea să înveţe acolo. Probabil că ar prefera ca părinţii lor să se întoarcă acasă. Ies din Răstoaca, plăcut impresionată de prietenia locuitorilor ei, dar cu un sentiment confuz mai curînd melancolic: habar nu am cum or să evolueze lucrurile, dar nu întrevăd, neapărat, happy-end-uri...

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Grecia sub zodia incendiilor forestiere și a caniculei. Turiști români: „Ne cred pe toți proști?”
În timp ce atenționările de călătorie apar aproape în fiecare zi pentru Grecia, din cauza riscului de incendii forestiere, turiștii românii susțin că vremea e perfectă.
image
Cât ar mai fi avut de trăit Ceaușescu dacă nu era executat. Care era boala ținută la secret a ultimului dictator al României
Nicolae Ceaușescu suferea de mai multe boli grave, spun medici români dar și surse din cadrul CIA. Dacă una dintre afecțiuni ajunsese cunoscută prin intermediul CIA, cealaltă rămâne și astăzi un mister. Se presupune că Ceaușescu nu ar mai fi supraviețuit mult după 1989.
image
Cum ne-a adus manelistul Babasha în atenția lumii întregi. Ce scrie The Independent despre manelele din România
Babasha, cântărețul de manele care a fost huiduit la primul concert susținut de Coldplay, a atras atenția lumii întregi, publicațiile străine relatând evenimentul, și afirmând că reacția publicului ar reaprinde „dezbaterea despre rasism din România”.

HIstoria.ro

image
Cea mai mare operațiune amfibie din epoca modernă, în „Historia” de iunie
6 iunie 1944. Ziua Z. Nicio altă operaţiune militară din istoria celui de
Al Doilea Război Mondial nu a beneficiat de un nivel atât de ridicat de securitate operaţională, implicând ample acţiuni de inducere în eroare a inamicului, precum Operaţiunea Overlord (Suveranul).
image
Escrocheria „Andronic” - un precursor al Caritasului în România sfârșitului de secol XIX
Înainte de a fi marele ziarist şi marele proprietar de „Universul”, Stelian Popescu şi-a făcut meseria de jurist. Ca judecător de instrucţie la cabinetul 5, Ilfov, el a dat gata multe cazuri. Printre acestea, se numără celebra escrocherie „Andronic”.
image
A fost sau nu Alexandru Ioan Cuza membru al Masoneriei?
La un deceniu după abdicarea lui Cuza, în 1876, la București a fost înființată Loja Alexandru Ioan I, apoi, în 1882, la Dorohoi a fost înființată Loja Cuza Vodă.