Radiografia unui fenomen
În România există peste 67.000 de teze de doctorat, din care 20.000-30.000 sînt „teze slabe, plagiate sau compilate“, după evaluarea academicianului Viorel Barbu, fost preşedinte al CNATDCU. Înainte de a detalia o parte din cauzele care au transformat plagiatul într-un fenomen de proporţii uluitoare, propun o analiză rapidă a cifrelor şi a dinamicii lor.
Din 1900 şi pînă în 1990 au fost acordate sub 1500 de titluri de doctor. După Revoluţie, au dispărut limitările impuse de regimul comunist la înscrierea la doctorat. Apoi, multe facultăţi şi-au înfiinţat şcoli doctorale proprii. Au urmat schimbări legislative, au fost înfiinţate noi domenii de studiu, dar şi o serie de universităţi private. Multe cadre didactice blocate la avansare academică în perioada comunistă sau cei care şi-au dorit să devină conferenţiari sau profesori în noile universităţi private, înfiinţate după 1990, s au înscris la doctorat chiar din 1990. Aşa poate fi explicat faptul că în 1995 au fost acordate 755 de titluri, iar în 1997 un număr de 1420, cifră comparabilă cu toate doctoratele susţinute în 90 de ani. În intervalul 1990-1999 au fost acordate 8175 de titluri de doctor, potrivit unor date obţinute neoficial de la Ministerul Educaţiei. În 2000 a fost depăşit pragul de 2000 de titluri de doctor acordate într-un singur an – 2234. Ritmul de creştere în perioada următoare a fost unul foarte mare, astfel încît, în intervalul 2000-2015, au fost acordate 57.397 de doctorate. Dezvăluirile presei făcute într-un ritm susţinut anul trecut şi anul acesta despre tezele plagiate ale mai multor politicieni şi persoane publice au domolit fervoarea susţinerilor publice în 2016, astfel că, din ianuarie şi pînă în octombrie, au fost acordate doar 1559 de titluri, cifră comparabilă cu cea a anului 1997.
Revenind la cauzele care au transformat plagiatul într-un fenomen, acestea sînt de două tipuri: interne şi externe. Ambele forme au o relaţie de interdependenţă şi se influenţează reciproc, cel mai adesea fie prin inacţiune, fie prin acţiune cointeresată, dar nu pentru întărirea, eficientizarea sau curăţarea mediului academic, ci pentru protejarea intereselor de grup din mediul academic via clasa politică.
Cauzele interne
Accesul la studiile doctorale. Doctoratul, considerat cea mai înaltă formă de calificare universitară sau forma supremă de consacrare ştiinţifică, devine accesibil unor persoane fără nici o legătură cu studiul sau cercetarea, cu mult înainte de aderarea la „Procesul Bolo-gna“. Gabriel Oprea, Dinel Staicu, Nicolae Mischie, Genică Boerică sînt doar cîteva nume sonore care au obţinut titlul de doctor la începutul anilor 2000.
Conducătorii de doctorate. Mulţi profesori fără activitate de cercetare dovedită cu publicaţii sau inovaţii au devenit îndrumători de doctorate. Unii au obţinut abilitarea în alte domenii decît cele în care erau specializaţi, un exemplu fiind, din nou, domeniul ştiinţelor militare. Coordonatorii din şcolile doctorale ale universităţilor militare s-au arătat mult mai interesaţi de construirea unor reţele clientelare de influenţă prin doctoranzii cu carieră politică sau în administraţie, decît de rigoarea ştiinţifică.
Comisiile aranjate. Conducătorii de doctorat obişnuiesc să selecteze în comisiile de susţinere profesori din alte universităţi de care sînt legaţi mai degrabă de prietenii şi amiciţii decît de interese ştiinţifice. Astfel, s-a dezvoltat sistemul „eu vin la tine în comisii, tu vii la mine“. Există şcoli doctorale în care s-au folosit zeci de comisii identice, iar din mărturiile unor profesori am aflat că unii referenţi obişnuiau să înainteze aceleaşi referate, la care schimbau doar numele doctoranzilor, atunci cînd participau la susţineri, fără a se mai sinchisi să citească tezele.
Comisiile de etică. Atunci cînd Comisia de Etică a Universităţii din Bucureşti l-a declarat plagiator pe Victor Ponta în 2012, decizia a fost privită ca un act de curaj, nu ca o evaluare academică dezinhibată de orice raţiune politică. Universităţile au comisii de etică, pentru că ele sînt prevăzute în Legea Educaţiei, însă rolul acestora a fost, iar în multe universităţi încă este, unul pur formal. Componenţa şi activitatea acestor comisii sînt şi ele discutabile, în condiţiile în care nici o altă universitate din ţară, cu excepţia Universităţii din Bucureşti, nu a emis sentinţe necontestabile de plagiat.
Cursurile de scriere academică şi de metode de cercetare. La acest moment, un număr redus de universităţi din România au introduse în curriculum cursuri de scriere academică, gîndire critică şi metode de cercetare. Încurajaţi în şcolile generale şi în liceu să copieze, să compileze proiecte şi să înveţe comentarii pe de rost, elevii deveniţi studenţi, apoi doctoranzi, nu realizează că atunci cînd preiau munca intelectuală a unei alte persoane comit plagiat.
Politici antiplagiat. Toate universităţile româneşti au coduri de etică, din nou pentru că cere legislaţia, însă acestea nu sînt promovate şi făcute cunoscute studenţilor. În străinătate, la începutul anului universitar, sînt prezentate reglementările interne cu privire la plagiat şi integritate academică în cadrul cursurilor de scriere academică sau de metode de cercetare. La noi, pînă şi codurile de etică sînt foarte greu de găsit pe site-urile universităţilor, iar soft-urile antiplagiat sînt o raritate.
Cauzele externe
Cauzele externe sînt generate în proporţii diferite de clasa politică, Parlament, Ministerul Educaţiei şi Consiliul Naţional pentru Atestarea Titlurilor, Diplomelor şi Certificatelor Universitare (CNATDCU).
„Procesul Bologna“. După adoptarea de către România a obiectivelor şi principiilor „Procesului Bologna“ în 2005, doctoratul a devenit un studiu de masă, redus la trei ani, cu adresabilitate către cercetătorii aflaţi la începutul carierei. Relaxarea condiţiilor de admitere, reducerea numărului de ani şi permisivitatea profesorilor şi a comisiilor au făcut ca tot mai multă lume să-şi dorească un titlu de doctor.
Domenii doctorale. Mai multe domenii doctorale, care nu corespund nici unei ştiinţe recunoscute sau consacrate, au fost înfiinţate după 1990. Cîteva exemple sînt Ştiinţele Militare, Informaţii şi Securitate Naţională şi Ordine Publică şi Siguranţa Naţională, domenii în care Universitatea Naţională de Apărare „Carol I“, Academia Naţională de Informaţii „Mihai Viteazul“ a SRI şi Academia de Poliţie deţin monopolul. Toate cele trei universităţi au acordat împreună circa 2300 de titluri de doctor.
CNATDCU. Este instituţia care, după susţinerea unei teze de doctorat, analizează lucrarea şi confirmă propunerea de acordare a titlului făcută de şcoala doctorală. Abia după îndeplinirea acestei etape, ministrul Educaţiei semnează ordinul de acordare a titlului. Pînă anul acesta, CNATDCU a avut un rol pur decorativ în privinţa analizării tezelor de doctorat, acest lucru fiind tratat în trecut ca o formalitate şi nu ca o procedură riguroasă.
Finanţarea. Fiecare universitate, fie că e de stat sau privată, primeşte de la Ministerul Educaţiei o sumă de bani care reprezintă alocaţia bugetară per student, care acoperă costurile de şcolarizare. Valoarea acesteia este de circa zece ori mai mare pentru un doctorand faţă de suma destinată unui student de licenţă. Din acest motiv, universităţile au un interes major să aibă şcoli doctorale şi cît mai mulţi doctoranzi în condiţiile în care suma primită de la stat pentru zece doctoranzi este aproximativ cît suma primită pentru 100 de studenţi.
Avantaje materiale. În 1999, în legea salarizării, a fost introdusă prevederea potrivit căreia o persoană care deţine titlul de doctor obţine 15% spor salarial. După acest moment, doctoratul devine tot mai atractiv pentru cei aflaţi în sistemul bugetar. Un alt avantaj legiferat îl au cei care pot deveni avocaţi sau magistraţi asistenţi la Curtea Constituţională fără a mai da examen. În Ministerul de Interne, gradul de chestor poate fi obţinut fără examen, iar în cel al Apărării, deţinerea titlului de doctor constituie un avantaj pentru avansarea la gradul de general. De exemplu, cei care devin chestori sau generali doar pentru că au doctorat nu doar că primesc un salariu mai mare, aferent gradului, însă primesc şi sporul de 15%.
Cauzele enumerate mai sus nu sînt exhaustive. Mai există multe alte raţiuni care pot fi adăugate. Una ar fi dorinţa unor politicieni, militari, poliţişti, magistraţi sau oameni din servicii de a se legitima intelectual. Pentru alţii, doctoratul a însemnat o rampă de lansare în carieră sau oportunitatea obţinerii unei poziţii mai înalte în structurile ierarhice ale instituţiilor de stat. O altă cauză este complicitatea mediului academic care a ştiut foarte bine faptul că doctoratul a fost transformat într-un titlu traficat moral şi profesional, dar a tăcut. La fel de bine poate fi luată în calcul şi pasivitatea justiţiei, care a închis pe bandă rulantă, în trecut, toate dosarele care au vizat doctorate plagiate sau obţinerea unor poziţii academice prin fraudă, aşa cum este cazul unui dosar închis de Parchetul General în 2009, care viza Universitatea Naţională de Apărare „Carol I“. Şi, nu în ultimul rînd, o cauză o reprezintă pasivitatea şi lipsa de implicare în dezbaterea publică, pînă la inexistenţă, a Academiei Române, cel mai înalt for ştiinţific şi moral.
Emilia Șercan este lector dr. la Facultatea de Jurnalism și Științele Comunicării a Universității din București. Scrie pe blog-ul http://emiliasercan.blogspot.ro. A publicat volumul Cultul secretului. Mecanismele cenzurii în presa comunistă, Editura Polirom, Iaşi, 2015.
