Puterea faptului minunat

Cuvîntul,,minune“ are o largă întrebuinţare, iar noi îl utilizăm relativ des. În general, prin el semnalăm ceea ce iese din comun, fie în sens bun, fie în sens rău, folosindu-l cînd cu sens propriu, cînd cu sens figurat. În limbajul religios, folosim cuvînul,,minune“ în sens figurat, dar, în mod fundamental, prin,,minune“ omul religios desemnează realităţi care depăşesc obişnuitul cotidian şi cărora le acordă toată atenţia.

Creştinismul nu poate fi religie fără minuni. Ar fi un simplu sau un complicat sistem filozofic, dar nu religie. El se fundamentează pe minune. Naşterea şi Învierea Mîntuitorului Hristos, spre exemplu, au fost minuni, dar atît de evidente şi cu atîtea consecinţe în istorie şi în viaţa multor oameni, încît ne par de multă vreme lucruri obişnuite. Sigur că a fi creştin nu înseamnă a-ţi fundamenta viaţa pe orice fapt care ţi se pare ţie a fi „minunat“, ci pe ceea ce a fost recunoscut ca atare de persoane verificate şi vrednice de încredere. Faptele cu adevărat minunate au fost şi sînt percepute, atît la nivel individual, cît şi la nivel colectiv astfel încît cei care au avut şi au parte de acestea să vadă în viaţa lor rosturi noi sau chiar să-şi schimbe radical felul de a trăi. În această schimbare radicală, totdeauna în bine, se vede puterea faptului minunat, puterea minunii.

Perceperea minunii nu poate lăsa pe nimeni indiferent. Dacă minunea nu-i va schimba viaţa cuiva, cel puţin îl va contraria, îl va intriga şi-l va pune eventual în dilemă, cu condiţia ca acest om să nu fie insensibil la ceea ce facultăţile sale pot realmente să perceapă. Minunea, din perspectivă umană, este un fapt extraordinar, dar care, în esenţă, intră în planul pe care Dumnezeu îl are cu lumea şi cu omul, cu natura în general.

Încercînd să definească minunea, Sfîntul Augustin spunea:,,Miraculum voco, quidquid arduum aut insolitum supra spem vel facultatem mirantis apparet“ /,,Numesc minune ceea ce apare ca fiind înalt (măreţ) sau neobişnuit şi care este dincolo de speranţa şi chiar dincolo de puterea celui care este uimit“ (De utilitate credendi, 16;34).

Altfel spus, minunea este faptul uimitor, totdeauna cu sens, care nu poate fi realizat prin puterile naturale omeneşti, pe care logica omenească nu-l poate explica, dar a cărui evidenţă mintea sănătoasă n-o poate contesta.

După logica Sa

Faptul minunat nu este imaginar, ci realitatea neaoşă, foarte concretă, de care, luînd act, logica obişnuită începe să funcţioneze cu mult mai mare supleţe şi cu alte perspective. Dovezi ale acestui lucru au fost marile personalităţi angajate pe drumul arătat lor, la un moment dat, chiar în faptul minunat. Indiferent că-l numim „minune“ sau „miracol“, faptul minunat este totdeauna dovada puterii suverane a lui Dumnezeu, care întotdeauna deschide noi orizonturi şi dă noi semnificaţii realităţii obişnuite. De aceea, în Sfînta Scriptură minunea se numeşte şi semn. În minuni, Dumnezeu ne dă semne. Din păcate, nu totdeauna omul este atent la semnele pe care Dumnezeu i le oferă.

În creştinism minunile sînt strîns legate de credinţa în Dumnezeul care fiinţează în Treimea Persoanelor. Acesta este atotputernic, creatorul cerului, al pămîntului şi al omului însuşi. El acţionează în interiorul creaţiei sale cînd, cum vrea şi după logica Sa, nu a omului. Dumnezeu asigură lumii statornicie prin legile în funcţie de care a constituit-o, dar El poate interveni direct în interiorul a ceea ce însuşi El a creat. Există, aşadar, o ordine statornică a lucrurilor, dar şi intervenţii directe ale lui Dumnezeu (minunile), toate făcînd parte din acelaşi plan al lui Dumnezeu şi din modalităţile concrete în care acesta realizează dialogul cu omul şi-i demonstrează acestuia că în univers el nu este singur şi al nimănui. Se adresează omului prin cuvinte, fapte şi viziuni speciale. Toate sînt moduri minunate de adresare, dar nu nefireşti, de vreme ce universul creat este spaţiul în care se stabileşte dialogul lui Dumnezeu cu omul, dialog semnificativ pentru fiinţarea acestuia din urmă. Pe de altă parte, minunile scot în evidenţă caracterul de fiinţă vie, personală şi atotputernică a lui Dumnezeu. De aceea, cel care îl percepe în acest fel pe Dumnezeu sau cel care a crezut pe cei care au dat şi dau mărturie despre efectul în ei al întîlnirii cu Dumnezeu, îşi schimbă viaţa.

Creştinul vede aşadar importanţa minunii, nu atît în insolitul formei în care ea se împlineşte, ci în surprinzătoarele ei efecte şi urmări în cel care a fost obiectul minunii sau în cel care a fost martorul acesteia. În acest sens, putem enumera multe exemple. Ne referim doar la primii apostoli, putînd continua cu Sf. Pavel, cu Sf. Augustin şi cu miile de creştini convertiţi de la religii mult mai lejere decît exigenţele pe care le-a presupus şi le presupune religia creştină, ajungînd la marii convertiţi ai zilelor noastre, dar şi la creştinii obişnuiţi, care au propriile forme de convertire intimă.

Semnalăm că minunea se produce în momentul intervenţiei speciale a lui Dumnezeu în lume, în mod direct sau prin intermediul unor persoane alese, oameni şi îngeri. Este totdeauna efectul unei intervenţii personale.

Prin acceptarea minunii ne plasăm în interiorul unei noi paradigme ontologice şi cosmologice, recunoaştem că lumea nu a apărut întîmplător, că Big-Bang-ul a fost produs de Cineva (ca prim fapt minunat) şi că lumea este obiectul unei infuzii de energie care o face să fie şi să rămînă constant ceea ce este, că Fiul lui Dumnezeu s-a făcut Om şi că ne-a descoperit adevăruri la care nu am fi ajuns niciodată, că a murit şi a înviat din iubire pentru om, că a constituit Biserica în care, prin Duhul Sfînt, activează în cei ce cred în El un mod de viaţă care să-i pregătească pentru vocaţia de a dăinui în veci cu şi în intimitatea lui Dumnezeu.

Minunile nu au fost şi nu pot fi explicate, cu atît mai puţin nu au putut fi reproduse ştiinţific. Dacă uneori au fost contestate, aceste contestaţii sînt formulate de persoane a căror putere de judecată funcţionează în interiorul unor tipare foarte rigide. Se contestă minunea pe motiv că Dumnezeu nu poate violenta legile naturii. Se uită totuşi că dincolo de constantele care fac în aşa fel ca natura să rămînă ceea ce este, aceasta a fost dotată cu o supleţe uimitoare, care nu de puţine ori ne dă chiar impresia că lumea creată este infinită. Datorită supleţei acesteia însă, minunea nu este imposibilă, dimpotrivă, natura o include în interiorul ei şi acolo îi oferă locul său, ca element constitutiv al rînduelii lui Dumnezeu. Natura primeşte în ea intervenţia lui Dumnezeu, ca fapt minunat şi totodată firesc, aşa cum femeia este creată să primească şi primeşte în trupul ei puterea bărbatului, care o face să rodească, fără să devină altceva decît este.

Minunea Învierii

Ca să fim mai concreţi, trebuie să precizăm că minunea se găseşte la baza credinţei creştine, mai precis minunea Învierii Mîntuitorului Hristos. Dacă Hristos n-ar fi înviat, nu ar fi fost Dumnezeu, ci cel mult un erou din istoria lumii, dacă nu cumva ar fi fost de mult uitat. El ne-a arătat că a înviat ca să înţelegem că lumea se cuvine să fie cuprinsă în şi determinată de Înviere.

În lumina minunii Învierii lui Hristos primesc sens toate minunile săvîrşite înainte de Hristos şi cele săvîrşite de Hristos însuşi, în timpul existenţei sale istorice, după cum au fost şi sînt posibile toate minunile săvîrşite prin sfinţii Apostoli şi ceilalţi sfinţi, de-a lungul istoriei. Pentru că minunile sînt forme de dialog ale lui Dumnezeu cu lumea, ele nu au încetat să se producă de-a lungul timpului în Biserică. De la iluminări şi călăuziri la vindecări şi chiar la învieri din morţi, de la scăparea din primejdii şi infuzia continuă de putere harică în Biserică, în care se extinde puterea viu-făcătoare a vieţii lui Hristos în lume şi pînă la transformarea pîinii şi a vinului în Trupul şi Sîngele lui Hristos la fiecare Sfîntă Liturghie, toate sînt minuni care s-au realizat şi se realizează în Biserică cu noi sau lîngă noi.

Biserica semnalează că, prin minuni, Dumnezeu ne dă semne. Nu caută cu orice chip minunile pentru că ea dăinuie din unica şi suprema minune a morţii, învierii şi proslăvirii lui Hristos. Este prudentă în a cataloga drept minune orice fapt care pare a fi minunat. Nu sînt minuni succesele ştiinţifice sau performanţele biotehnologice. Nu sînt minuni formele de impostură ale magicienilor şi ale descîntătoarelor sau produsele iluzioniştilor de pe scenă. Nu sînt minuni cele care nu urmăresc binele omului şi, cu atît mai puţin, cele care contrazic şi care contravin învăţăturii şi practicii curente a Bisericii.

Biserica dispune de acte de cult prin care omagiază pe Dumnezeu pentru modul de a fi prezent în comunitatea eclezială. Pelerinajul este un act de cult. Nu săvîrşim însă acte de cult ca şi cum, prin ele, l-am obliga pe Dumnezeu să facă, datorită acestora, minunea pe care şi-ar dori-o cineva. Săvîrşim actele de cult şi ne rugăm spre a ne simţi din ce în ce mai mult în intimitatea lui Dumnezeu cel viu. Cu conştiinţa acestei intimităţi şi în interiorul acesteia putem avea, desigur, parte şi de alte minuni. Minunile pot fi tainice, dar şi publice. Acestea din urmă pot crea senzaţie, dar nu orice fapt senzaţional – fie chiar petrecut în Biserică – poate fi şi minune. Minunea trebuie privită cu respect şi cu multă atenţie, mai ales cînd Biserica dă mărturie despre autenticitatea ei.

Ceea ce nu înţelegem pe moment nu poate fi inclus în rîndul minunilor, după cum nu este recomandat să socotim minunile autentice doar simple fenomene momentan neînţelese.

Pr. Vasile Răducă este profesor la Facultatea de Teologie Ortodoxă a Universităţii Bucureşti, unde predă teologie morală şi bioetică.