Putem fi cu adevărat moderaţi?
Pentru a face ca vocea raţiunii să fie auzită din nou în viaţa politică, astăzi nu mai e nevoie să înfăptuim acte eroice de acrobaţie politică. Dar o formă curajoasă de moderaţie, lăudată de Camus în eseurile sale, rămîne la fel de importantă astăzi ca întotdeauna. O astfel de viziune politică, moderată şi îndrăzneaţă, care transcende categoriile noastre convenţionale (alb-negru), a fost schiţată de Leszek Kolakowski într-un scurt eseu cu un titlu provocator – „Cum să fii un socialist-liberal-conservator: un credo“ – şi, mai recent, de Karol Soltan (profesor de ştiinţe politice la Universitatea Maryland), care a apelat cu bună ştiinţă la ideile lui Kolakowski pentru a formula o viguroasă apologie a moderaţiei și a centrismului. În opinia lui Soltan, moderaţia necesită un centru complex şi eclectic, diferit calitativ de centrul identificat ca o politică pragmatică şi îngustă a compromisului şi a balanţei puterilor, care urmăreşte obţinerea unui echilibru precar şi instabil între diversele interese şi grupuri sociale. Tipul de moderaţie care face posibilă politica de centru presupune un angajament ferm faţă de morală şi de pluralism politic şi o opoziţie fără echivoc faţă de violenţă. Ea presupune de asemenea autocontrol, curaj, discernămînt, răbdare şi o cunoaştere adecvată a tuturor opţiunilor disponibile.
Toate acestea sună atrăgător, am putea spune. Dar să nu uităm că pînă chiar şi cele mai generoase forme de moderaţie pot degenera uneori într-o simplă aritmetică a compromisului dubios. Pentru a fi deopotrivă onorabil şi motivant, centrul complex trebuie să aibă o stea polară; şi îmi place să cred că această stea este ceea ce Walter Bagehot numea odată „moderaţia însufleţită“.
În principiu, un centru atît de fluid, în care se întîlnesc moderaţi de toate culorile, ne-ar putea ajuta să navigăm într-o lume curgătoare, caracterizată de principii şi valori rivale şi contradictorii. Subliniez ne-ar putea, deoarece nu sînt sigur dacă acesta e un scop realist sau doar un alt ideal utopic. Am încercat să schiţez un tip realist de moderaţie într-o nouă carte, Feţele moderaţiei (University of Pennsylvania Press, 2016), programată să apară în aceste zile. Dacă privim realitatea politică din ziua de azi, trebuie să admitem că, în multe părţi ale lumii, centrul nu a reuşit să se menţină şi a rămas adesea un concept abstract, golit, în bună parte, de sens. Un exemplu elocvent ar fi partizanatul în creştere din politica americană a ultimului deceniu, care a dus la şubrezirea centrului şi la reducerea la tăcere a multor moderaţi din ambele tabere. Disponibilitatea lor de a face compromisuri şi de a colabora cu oponenţii lor politici i-a ostracizat înăuntrul propriului partid şi le-a redus şansele de a fi (re)aleşi. Ar mai putea exista o altă explicaţie pentru atractivitatea tot mai scăzută a moderaţiei (ca expresie a centrismului): este cu mult mai greu să fii moderat decît să gîndeşti şi să acţionezi ideologic și radical, mai ales dacă vrei să ajungi la putere şi să-ţi păstrezi poziţia. E nevoie de o echilibrare şi de o cumpănire permanentă a mai multor principii, pentru fiecare situaţie în parte, mai mult decît de un recurs la un singur set de principii şi valori universale sau la un algoritm prestabilit. Moderaţia presupune capacitatea de a raţiona şi de a delibera, dar nu se poate baza niciodată doar pe raţionament; ea necesită totodată şi o combinaţie de discernămînt, intuiţie, anticipare şi flexibilitate, completată uneori şi de noroc.
Putem oare să apreciem şi să practicăm acest fel de moderaţie politică? Montesquieu credea că fiinţele umane tind, în cele din urmă, să se acomodeze mai degrabă la moderaţie decît la extreme. Documentele istorice schiţează însă o poveste mai puţin optimistă, cred eu. În general, celor mai mulţi dintre noi ne lipsesc disponibilitatea şi capacitatea de a ne îndrăgosti de nuanţele de gri care caracterizează universul moderaţiei. Ne dorim adesea, pentru a folosi cuvintele lui Tocqueville din Amintirile sale, „ceea ce este ingenuu şi nou, mai mult decît ceea ce e adevărat, şi apreciem buna interpretare şi vorbirea frumoasă fără să ţinem seama de deznodămîntul piesei; judecăm, în cele din urmă, după impresii, mai mult decît după argumente“. În mod special filozofii, care găsesc că e dificil să împaci nevoia de eficacitate cu angajamentul moral faţă de adevăr, sînt scindaţi şi divizaţi în două tabere, fiind „blestemaţi să trăiască într-o stare de tensiune, incertitudine şi risc permanent“, aşa cum spunea odată Adam Michnik. Unii dintre ei sînt înclinaţi să adopte absolutismul moral, estompînd distincţia dintre normele morale şi regulile specifice politicii. Ei uită astfel că o lume democratică e un univers funciarmente imperfect, o lume fragilă în care libertatea şi corupţia coexistă şi care nu poate supravieţui dacă principalii actori politici acţionează ca şi cum poziţia şi ideile lor ar fi valabile în mod universal şi absolut.
Mai mult, moderaţia si centrismul s-ar putea să nu fie populare în vremuri de criză, cînd mulţi sînt înclinaţi să urmeze platforme program care exprimă şi corespund propriei frici faţă de haos şi nevoii lor de ordine, simplitate şi securitate. Dar crizele şi ciocnirile ideologice severe nu dăunează neapărat moderaţiei. Eroii cărţii mele – Raymond Aron, Albert Camus, Isaiah Berlin, Norberto Bobbio, Judith Shklar, Michael Oakeshott, Leszek Kolakowski şi Adam Michnik – şi-au apărat cu vitejie viziunea unei societăţi libere şi decente, chiar şi cînd s-au aflat sub focul încrucişat al oponenţilor. Chiar dacă abordările lor au fost pe alocuri eclectice, ele s-au bazat pe un angajament principial de a crea şi de a menţine libertatea şi echilibrul instituţional şi politic. Ei au fost adesea rezervaţi şi sceptici faţă de orice formă de perfecţionism politic și claritate morală, fiind conştienţi că cel mai adesea trebuie să alegem nu între alb şi negru, ci între diverse nuanţe de gri. Ei au recunoscut că, în lumea politică, nimic nu e valabil într-un mod absolut, ci numai în mod relativ, în funcţie de vremuri şi de circumstanţe. Mai mult, ei au înţeles că o problemă nu poate fi niciodată rezolvată prin luarea în considerare a unui singur principiu, a unei singure valori sau a unui singur punct de vedere şi că acţiunile umane au urmări imprevizibile, care pot periclita chiar şi implementarea celor mai bune planuri sau a celor mai generoase idei.
Cred că această viziune centristă moderată îşi menţine importanţa într-o lume care nu poate funcţiona corespunzător în lipsa moderaţiei şi a compromisului. O politică inteligentă de moderaţie, adecvată lumii de azi, presupune o opoziţie principială faţă de orice formă de absolutism moral. Ea manifestă o doză sănătoasă de scepticism faţă de toate formele de exces de zel şi faţă de toate agendele politice care tind să simplifice realitatea complexă a vieţii politice şi sociale. Tot ea respinge orice încercare de a impune supremaţia unei singure idei sau a unui singur program, care se defineşte pe sine ca singura şi „cea mai bună“ dintre căi. O astfel de agendă moderată de centru respectă complexitatea socială, politică şi morală şi urmăreşte să promoveze o varietate de instituţii, idei şi principii precum pluralismul, Constituţii echilibrate şi forme mixte de guvernare. În acelaşi timp, ea se opune sistemelor şi ideilor simple care tind să transforme diversitatea lumii într-un univers uniform şi clar structurat, guvernat de reguli sau de criterii maniheiste şi rigide.
Această agendă nu va fi, cu siguranţă, o platformă bombastică şi de mare impact, care să pledeze pentru o schimbare socială şi politică de anvergură. Ea va fi mai degrabă un program modest, bazat pe ipoteza că politica este adesea o afacere complexă care are puţine în comun cu aspiraţia romantică spre certitudini şi adevăruri ultime. Dar, după ce am suportat vreme de decenii tirania unor culori mai vii şi mai aprinse, propovăduite de profeţii extremelor, ar trebui să fim capabili să admitem că şi griul poate fi frumos. Să fie oare aşa?
Decît să încerc să răspund la această întrebare, prefer să dau ultimul cuvînt unui moderat la care ţin în mod deosebit și pe care am avut onoarea să-l cunosc. Într-un discurs ţinut la Lisabona în ianuarie 1997, cu o jumătate de an înainte de moartea sa prematură, distinsul istoric francez François Furet evoca puterea de atracţie pe care utopiile au avut-o dintotdeauna asupra imaginaţiei noastre. E posibil ca fascinaţia noastră faţă de utopie să se fi diminuat după căderea comunismului, spunea el, dar istoria încă nu s-a terminat. Pe fondul imperfecţiunii lor inerente, democraţiile liberale îi vor provoca mereu pe unii să-şi imagineze o lume mai bună, în care comunităţi umane necorupte şi forme „autentice“ de solidaritate ar putea, într-o bună zi, să înflorească. În vreme ce comunismul de tip vechi ar putea fi un capitol închis în momentul de faţă, conchidea Furet, ne putem aştepta ca democraţiile moderne să nu poată supravieţui pe termen lung în lipsa unei anumite forme de utopie. Întrebarea interesantă, atunci, e: ce utopie de tip nou ar avea cele mai mari şanse să reapară la orizont?
Acestea sînt, fireşte, necunoscute istorice despre care nu putem, acum, decît specula; un lucru însă nu poate fi negat. Va fi întotdeauna nevoie de moderaţi şi de spirite de centru pentru a domoli patimile şi pentru a ne reaminti că extremismul în urmărirea libertăţii poate fi uneori un viciu, în vreme ce moderaţia în urmărirea justiţiei şi a egalităţii poate fi, în anumite împrejurări, o virtute. Moderaţii sînt, în vremuri de criză, acei indivizi care, atunci cînd intensitatea conflictului atinge cote periculoase, fac apel la prudenţă, promovează armistiţii şi negociază compromisuri necesare care pot salva vieţi, reduce suferinţa şi preveni haosul. Aceasta e o realizare care nu e de ignorat şi care se datorează în întregime unei virtuţi – moderaţia – care încă aşteaptă să fie pe deplin redescoperită şi apreciată cum se cuvine, la adevărata ei valoare.
Aurelian Crăiuţu este profesor la Facultatea de Ştiinţe Politice, Universitatea Indiana, Bloomington, SUA. A publicat volumul Elogiul moderaţiei (Editura Polirom, 2006).
traducere din limba engleză de Matei PLEŞU
