Profesorul în vremea pandemiei. Nostalgia are chipul tău
Rutină. Trezit. Mers la școală. Același conținut, aceleași competențe; demersul și metodele adaptate claselor. Îmi știam orarul, închideam ochii și vedeam firul lecției. Întrebarea, imaginea sau melodia pentru etapa de evocare îmi erau clare, aveam materialele pregătite, updatate anual. Știam cînd voi folosi metoda cubului, cînd voi aplica metoda cafenelei, care va fi povestea pe care o voi spune pentru ca elevii să facă diferența dintre pronumele personal și cel reflexiv. Toate erau acolo, în cutiuțele lor, așteptînd să fie aplicate. Nimic nu părea să-mi zgîlțîie prea tare existența didactică. Pînă pe 11 martie 2020.
Asta da zgîlțîială. Senzația de siguranță s-a volatizat, zona de confort s-a pulverizat, despre stabilitate și previzibilitate ce să mai vorbim. M-am trezit împinsă într-un spațiu dominat de frică, atacată de gînduri enervante: ce mă fac, cum va continua procesul de învățare, cum voi face posibilă conexiunea cu elevii, sînt neputincioasă, nu voi reuși... Pe nesimțite, am intrat în zona de învățare, apoi în cea de confort și am răsuflat ușurată la primirea unor feedback-uri ca acesta: „Mi se par interesante și eficiente orele online. Învăț mai ușor“. Era ca și cum aș fi dobîndit o nouă piele în care începeam să mă simt bine.
În toamnă, școala a reînceput în format fizic. Abia acum am simțit nostalgia, iar ea are legătură cu chipurile elevilor. Am primit două clase noi: o a cincea și o a noua. Este de la sine înțeles că nu-i cunoșteam pe elevi (cu două excepții). Cînd te afli, ca profesor, în această situație, aloci primele ore familiarizării cu cei pe care documentele îi numesc parteneri educaționali: nume, preocupări, pasiuni. Firește, este esențial să asociezi chipuri numelor, pentru că vei începe să te adresezi direct elevilor și va trebui să știi cine e Mara, cine e Ania, cine e Alex, ca să nu folosești apelative de genul: Tu, ăla din ultima bancă sau să-i arăți cu degetul. Așadar am primit două clase noi și am început etapa de cunoaștere. Sigur, anticipasem că va fi greu, fiindcă regulile impuse de pandemie prevedeau ca elevii și profesorii să poarte în clasă măști de protecție, care le acopereau mare parte a feței. Am conștientizat însă în prima zi de școală că am devenit, fără să vrem, oameni incompleți, din care se vedea doar partea de sub bărbie și o parte a chipului, care începea cu ochii.
Știți cum e să încerci să potrivești piesele dintr-un puzzle, fără un model, și să-ți lipsească o parte dintre ele, concentrate în aceeași zonă? Cam așa s-a întîmplat cu elevii din aceste două clase. Deveniseră, fiecare, un puzzle uman, căruia trebuia să îi găsesc piesele lipsă. Frustrantă experiență. (Rețelele sociale nu mă prea ajutau: cei din clasa a cincea nu aveau profil, neavînd încă vîrsta legală pentru a-l crea, cu cei de a noua încă nu stabilisem o relație în mediul virtual. Regulile ne obligau să purtăm mască și în curtea școlii, așa că nu aveam nici o șansă să văd chipurile elevilor mei.) Ochii cîte unuia îmi aminteau de un altul, dintr-o altă clasă sau dintr-o altă generație, și asociam bărbia, gura, nasul, obrajii acestuia cu posesorul ochilor respectivi. Construiam un chip nou și cînd rosteam numele lui Ovidiu, de exemplu, îmi reprezentam în minte omul întreg. Mi-am dat seama ulterior cît de înșelător a fost demersul meu. Chipurile elevilor nu aduceau aproape deloc cu cele pe care le imaginasem. Trăiam aceeași dezamăgire ca atunci cînd, văzînd filmul Patul lui Procust, am constatat că Fred al meu, cel pe care mi-l proiectasem mental, nu avea mai nimic cu actorul care interpreta rolul.
Mi-a lipsit mimica elevilor. Feedback-ul nonverbal. Masca proteja, dar ascundea expresia feței. Nu îmi mai puteam da seama de starea și intențiile celor din fața mea, puteam cel mult să le interpretez privirea. Mă simțeam de parcă aș fi fost aruncată în mare, iar eu, care nu știu să înot, dădeam din mîini cuprinsă de panică, consumîndu-mi oxigenul. Gustul panicii, asta era. Și mi s-a făcut dor de grimase, de zîmbete, de mișcarea buzelor, chiar de căscatul prelung din timpul unor ore.
Mi-au lipsit și metodele activ-participative. Activitățile în perechi, în grupe, metodele care presupun interacțiune. Regulile de distanțare, interdicția de a schimba configurația clasei au făcut ca activitățile didactice să fie preponderent frontale, așa că am început să tînjesc după opțiunea Breakout Rooms a Zoom care îmi permitea să dinamizez orele. Și am devenit nostalgică. Din nou.
Întoarcerea în online putea anihila nostalgiile, dar nu a făcut-o decît parțial, atunci cînd elevii își deschideau camerele. În rest, nici privirile nu-mi mai erau accesibile. Pătratele negre erau însoțite (uneori) de voci care se scuzau: am fost la baie, m-a strigat mama, a sunat bunica, am coborît după un colet, am fost să mănînc, m-a rugat tata să-l ajut. Brusc, am trăit nostalgia disciplinei (despre care Mircea Miclea afirma că este una dintre cele patru metacompetențe necesare pentru a face față provocărilor din viitor). Online-ul, în multe cazuri, a atrofiat disciplina elevului, iar în momentul revenirii la școala în format fizic acest fapt a fost evident.
Era mai bine înainte? Hm, aș zice că nu. Înaintele era rutină și blazare.
E mai bine acum? Aș zice că nu. Acumul vine cu absențe: ale întregului, ale disciplinei.
Va fi mai bine? Dacă am învățat ceva din toate experiențele de pînă acum, cu siguranță. Dar de nostalgii nu vom scăpa niciodată.
Monica Halaszi este profesoară de limba și literatura română la Colegiul Național „Liviu Rebreanu“ din Bistrița.
