„Profesorii sînt, la rîndul lor, o masă eterogenă” interviu cu Doru CĂSTĂIAN
Doru Căstăian este profesor de filozofie și științe socio-umane la Liceul de Artă „Dimitrie Cuclin” din Galați. Deopotrivă publicist și traducător și o voce distinctă în peisajul public de la noi, care vorbește cu onestitate despre problemele din învățămînt. Discuția cu el este o radiografie a situației „de pe teren” și un bun diagnostic pentru suferințele „sistemului”.
Aș vrea să pornim discuția noastră exact de la întrebarea de bază a acestui număr de revistă: „Ce ne (mai) dorim de la școală?”. Cum sînt dorințele astea în funcție de scaunul pe care te afli: de școlar, de profesor, de părinte, de autoritate/legiuitor?
Prima întrebare este dacă mai există un „noi”. Pentru că diferitele „scaune” pe care le aminteşti aici îşi doresc probabil lucruri diferite sau care se suprapun doar parţial. Nu e nimic rău sau nefiresc în asta, în fond aşa a fost mereu. Ceea ce, în schimb, nu pare să se mai întîmple este găsirea terenului comun de negociere, a acelui spaţiu în care dorinţele şi scopurile tuturor să conteze, astfel încît sistemul de educaţie să reflecte cu adevărat coerenţa, dar şi diversitatea ireductibilă a societăţii. Elevii sînt, desigur, diferiţi. Cred că există încă elevii care sînt dispuşi să înveţe şi să arate interes şcolii din curiozitate naturală, dar şi pentru că au fost educaţi în acest spirit. M-aş întreba în ce măsură profesorii pot încă onora asta. Există însă şi elevii care trec prin şcoală ca printr-un mediu rarefiat, fără ataşamente şi interese profunde, demotivaţi adînc şi, deopotrivă, greu motivabili. La mijloc, grosul elevilor pentru care şcoala noastră e doar o haltă provincială către facultăţi (cele mai multe din Vest) şi pentru care examenele sînt singura raţiune pentru a învăţa. Profesorii sînt, la rîndul lor, o masă eterogenă. O avangardă (pe care nu o estimez la mai mult de 15-20%) de entuziaşti şi oameni dispuşi să înveţe şi să facă lucrurile mai bine, dar şi o masă profund demotivată, îndoielnic pregătită, încremenită în proiect (dacă mai există vreunul). Părinţii vor binele copiilor şi, uneori, fac greşeli şi exagerează. Alteori au perfectă dreptate. Cît despre autorităţi, mă îndoiesc că ele mai ştiu exact ce vor. Presupun că pînă şi reprezentanţii autorităţilor îşi doresc o şcoală modernă, performantă şi atractivă. Pe de altă parte, nu sînt dispuse să renunţe la privilegiile imediate, să spargă cu hotărîre şi curaj bulele vicioase de dependenţe şi interese. Aştept încă acea combinaţie de curaj şi viziune care să dea semnul unei noi vieţi pentru educaţia preuniversitară românească. Deocamdată nu e cazul cu autorităţile existente şi, în ciuda cîtorva elemente reformatoare şi pe alocuri binevenite, nu este cazul nici cu noul proiect al Legii Educaţiei.
De unde și mai ales cum se gripează motorul?
La un nivel vizibil şi evident, griparea are de-a face cu imaturitatea noastră democratică, cu ineficienţa mecanismelor de dialog social şi negociere. La un nivel mai profund, cred că vorbim despre factori culturali, o prăpastie între generaţii, dar şi o neîncredere a tuturor celor implicaţi în capacităţile sistemului de educaţie. Unele dintre aceste probleme nu sînt specific româneşti. Peste tot în lume se vorbeşte despre o criză a educaţiei şi valorilor, peste tot se încearcă găsirea unor soluţii la schimbările şi crizele fără precedent care afectează lumea în ansamblul ei: impactul tehnologiilor şi, în special, al Internetului, continuitatea culturală între generaţii, pregătirea pentru provocările profesionale ale lumii de mîine. Pînă acum, noi sîntem, comme d’habitude, într-o vrie a formelor fără fond, pentru că, deşi ne-am raliat verbal la dezbaterile momentului, nu livrăm nici soluţii, nici instrumente pentru a le pune în practică. Nu măsurăm, nu încercăm să înţelegem, nu facem cercetare sociologică, ne duelăm sterp în limba de lemn în vreme ce lucrurile se schimbă prea puţin sau deloc la firul ierbii. Un prim pas ar fi să dovedim că sîntem în stare să definim corect şi curajos problemele. Apoi, să gîndim soluţii plecînd de la cercetări valide şi rezultate certe, pe care să le folosim într-un mod vizionar şi înţelept. După care să finanţăm pilotarea şi implementarea acestei viziuni. Banii trebuie să vină şi să vină substanţial, dar să vină numai după ce ştim exact ce vrem şi ce ne propunem să facem cu ei. Dacă doar vom pompa bani într-un sistem nereformat, nu vom reuşi decît să hrănim în continuare găurile negre şi cercurile vicioase existente.
Ce mai înseamnă reformă în sistemul românesc de învățămînt?
Etimologic, re-forma presupune gîndirea unor noi forme, forme care să rezolve vechile probleme şi să ofere noi oportunităţi. Cînd vorbim despre noutate, vorbim despre noi forme instituţionale, dar, de ce nu, şi despre noi forme ale minţii, noi valori şi noi atitudini. O mai spun o dată: în ciuda cîtorva timizi sîmburi reformişti, noul proiect de lege nu cred că poate fi motorul unei reforme profunde şi reale. Pentru că există acolo prea puţin curaj, prea puţină viziune şi o mult prea mare grijă pentru conservarea anumitor raporturi de putere. Ca să fiu onest, nu trebuie să ne aşteptăm ca o lege să rezolve toate problemele sistemice. Dacă mă întrebi pe mine, multe lucruri ar putea fi făcute mai bine sau altfel inclusiv în actualul cadru legal. Dovadă stau iniţiativele pozitive care nu s-au împiedicat de el. Dar o lege poate servi drept impuls pentru o mişcare reformistă de proporţii şi poate servi drept cadru normativ care să redefinească mai constructiv şi mai înţelept arhitectura sistemului. De pildă, o lege nu îţi poate aduce direct în şcoli profesori mai buni, dar poate fi norma care încurajează o selecţie şi o formare de calitate.
Ce așteptări au părinții și cît de mare e presiunea lor, pentru că, din poveștile din jur, grupurile de părinți, din dorința de a-și ajuta copiii, devin extrem de vocale și par că știu mai bine ce e de făcut la catedră?
Ca de obicei, generalizările sînt înşelătoare. Există părinţi şi părinţi. Desigur, ei nu îşi doresc decît binele copiilor lor şi, uneori, acest bine trece prin nişte practici discutabile. Am să dau un singur exemplu: fondul clasei. Deşi este interzis prin lege, adesea părinţii nu ţin cont de asta şi plătesc din propriul buzunar tot felul de consumabile sau chiar aparatură scumpă pentru că, vorba aceea, un copil au (sau mai mulţi, după caz). Doar că practica asta permite de decenii întregi statului român să nu finanţeze procesul educaţional cum ar trebui şi să tolereze, ba chiar să încurajeze aceste moduri de a proceda incorecte şi, pînă la urmă, segregatorii. Părinţii ajung uneori să facă presiuni asupra unor profesori care nu corespund aşteptărilor lor, aşteptări care pot fi incorecte. Dacă faci, de pildă, presiuni asupra unor cadre didactice ca să încarce programul de teme al unui copil şi să nu mai ţină cont de restricţiile şi condiţiile specifice vîrstei, faci, desigur, ceva greşit. Dar pînă la urmă nu părinţii sînt veriga slabă a educaţiei româneşti. Eu nu am întîlnit oameni care să nu înţeleagă, dacă le explici cu argumente raţionale, că ai temeiuri ca să procedezi într-un anumit fel. Nu sînt întotdeauna de acord cu poziţiile asociaţiilor de părinţi, dar e bine că ele există, cred că presiunea lor constantă e benefică pentru un sistem care are nevoie urgentă de schimbări majore. Dacă mi se permite, apreciez îndeosebi organizaţia „Părinţii cer schimbare”, cred că sînt acolo multe voci echilibrate şi valoroase.
De unde vine toată neîncrederea asta în școală?
Aş spune că există temeiuri culturale şi temeiuri empirice. Pe de o parte, existenţa anumitor meme publice şi larg îmbrăţişate despre declinul şcolii româneşti, despre inutilitatea şcolii în lumea poveştilor de succes self made (deşi, în realitate, există o corelaţie extrem de puternică între nivelul de educaţie şi reuşita socială), pe de altă parte constatarea empirică a realităţii dezolante, a faptului că leviatanul educaţiei româneşti s-a schimbat greu şi a rămas în mare parte nereformat şi ineficient după revoluţie. Un lucru rar pomenit, deşi, din punctul meu de vedere, esenţial este şi faptul, regretabil, în opinia mea, că profesorii au ales mai degrabă calea non-combatului moral şi instituţional în toţi aceşti ani, au ales să tacă şi să ignore masiv relele şcolii, punîndu-le mioritic şi fatalist în seama sorţii. E trista realitate: arareori profesorii au vorbit cu determinare şi curaj despre hibele majore din sistem, precum subfinanţarea, şantajul politic permanent asupra şcolilor şi altele la fel de grave.
S-au schimbat cu siguranță multe lucruri, ce a rămas la fel?
Unele dintre lucrurile care au rămas la fel sînt vechi răni. Altele sînt lucruri bune. În prima categorie aş numi subfinanţarea, controlul cvasitotal şi nefiresc al politicului, o birocraţie adesea ineptă şi autoimună. Cred că a rămas acelaşi miracolul actului pedagogic, bucuria intensă şi profundă a probabil celui mai angajant act uman: acela de a-i învăţa pe alţii şi de a învăţa împreună cu ei.
Cum se vede de la catedră acest început de an?
Pentru mine e o eternă reîntoarcere a aceluiaşi, ca să răspund în termeni nietzscheeni. Diferenţă în repetiţie, bucuria uneori istovitoare de a relua cu noi generaţii efortul, deopotrivă erodant şi superb, al drumului paideutic. De fecare dată, noul an se vede pentru mine ca o pădure de oportunităţi.
interviu realizat de Ana Maria SANDU
