Prinşi între două culturi

Despre relaţiile dintre români şi maghiari s-a scris şi s-a vorbit mult. Politizate sau nu, dezbaterile s-au cantonat, de cele mai multe ori, în jurul "problemei interetnice". La Cluj, de pildă, există o universitate multiculturală ("Babeş-Bolyai") şi o veche dispută pe tema înfiinţării unei universităţi separate în limba maghiară. Subiectul a născut polemici aprinse, dar nici una dintre "părţi" nu a reuşit să etaleze argumentele pro şi contra pînă la capăt, pierzînd esenţialul tocmai din cauza percepţiei "etniciste" a problemei: important este să faci o universitate bună şi utilă studenţilor, indiferent în ce limbă se ţin cursurile. Altminteri, separate sau multiculturale, universităţile riscă să rămînă insule fade, dacă nu reuşesc să comunice şi să creeze un mediu academic al dialogului. Tot aşa, există o presă în limba maghiară la care publicul românesc nu are acces, necunoscînd limba. Cum poate exista o dezbatere pe subiecte comune? Vreau să spun că, din această exagerare a percepţiei "etniciste", pierdem toţi: şi minoritarii, şi majoritarii. Iar "vina" o purtăm şi unii, şi ceilalţi: majoritarii consideră că maghiarii beneficiază de toate drepturile (îşi vorbesc limba, au şcolile, ziarele, teatrele "lor" etc.) şi cu asta "problema s-a rezolvat", iar minoritarii nu fac prea mari eforturi de a ieşi din "insularizare" şi de a crea punţi către majoritate. Evident, există, de ambele părţi, destui oameni pentru care stereotipiile şi prejudecăţile continuă să funcţioneze. Ei sînt aceia (români şi maghiari) cărora subiectele ori proiectele comune li se par "suspecte" din principiu. Între timp însă, problemele se adună tenace - unele serioase, altele mici şi rutiniere - şi, mai devreme sau mai tîrziu, vom descoperi că sîntem nepregătiţi să le facem faţă şi că, ocupaţi fiind cu definirea identităţilor culturale şi etnice, am ratat ocazia de a comunica pe teme care chiar ne interesează. Ceea ce urmează este o încercare de a privi lucrurile şi altfel. La Cluj, am stat de vorbă cu cîţiva tineri intelectuali care, pe acelaşi etaj al aceleiaşi universităţi multiculturale, se ocupă cu lucruri diferite, dar au idei şi opinii comune. Levente Szábo este istoric literar, predă istoria literaturii maghiare. Imre József Bálazs este redactor-şef al revistei Korunk (înfiinţată în 1926) şi ţine cursuri de literatură la universitate. Ioana Bot este profesoară de literatură română la aceeaşi universitate. Aşadar, oameni ai scrisului, pentru care cunoaşterea limbii este esenţială. Discuţia nu putea începe altfel decît cu domeniul lor de predilecţie, literatura. Cine pe cine traduce? Levente Szábo: "Liceenii şi studenţii maghiari învaţă atît literatură română, cît şi literatură maghiară de secol XIX, dar ei nu văd legătura între ele. Din acest punct de vedere, curricula şcolară prevede lucruri total eronate. Pe de altă parte, este vorba de o falsă toleranţă atît în cultura maghiară din România, cît şi din alte părţi - se spune că fiecare are drepturile lui, că fiecare poate spune ce vrea, că există respect reciproc şi atît... Există un grad de indiferenţă". Din şcoală, aşadar, rămîne ideea unor literaturi "diferite", între care elevii nu reuşesc să stabilească punţi. Dar mai tîrziu? Dacă cineva vrea să cunoască literatura "celuilalt", e nevoie de traduceri, desigur. Aici apare o primă problemă, începînd cu traducerile din reviste. Cum pot avea acces la presa maghiară cititorii care nu ştiu limba? Imre József Bálazs: "A existat la un moment dat o publicaţie, Magropress, care a fost finanţată o perioadă de minister, lucru care nu a durat foarte mult. Anul trecut a apărut ultimul număr. Noi, de exemplu, am făcut o antologie din materialele publicate în Korunk, cinci volume denumite Cumpăna, şi o vreme am găsit finanţare, dar după un timp, banii au fost sistaţi. Pentru tipărire se găsesc uşor bani, dar pentru traduceri nu. Există un proiect important pentru traduceri al Primăriei din Cluj. Acum doi ani a fost publicată o antologie bilingvă de poezie - poeţi clujeni, maghiari şi români. A fost însă de foarte proastă calitate - traducerile poeziilor maghiare erau foarte proaste calitativ. Anul trecut a apărut o antologie bilingvă de proză care este de foarte bună calitate, textele sînt traduse impecabil şi ironia sorţii este că, în presa locală, se vehiculează acuma că traducătorul are un adevărat business... Presa românească locală a desfiinţat pur şi simplu această carte sub pretextul că s-au primit bani publici etc. A fost totuşi un produs de bună calitate, reprezentativ pentru cultura maghiară, dar se mai întîmplă, din păcate, ca astfel de proiecte să devină suspecte". Există însă un sistem articulat pentru a forma traducători? Levente Szábo: "Eu cred că lipsesc anumite instituţii fundamentale care să se ocupe cu asta. De exemplu, facultatea noastră, care are o secţie de limbi moderne aplicate, de care noi sîntem foarte mîndri, din păcate nu s-a axat pe recrutarea celor care fac traduceri din română în maghiară sau invers. Am discutat la un moment dat cu Iona Bot că ar fi timpul ca prin Institutul Cultural Român să facem un astfel de proiect cu studenţii noştri. Cred că ar fi un lucru care în momentul de faţă lipseşte din oferta facultăţilor româneşti, nu cred că ar fi un fapt împotriva economiei fireşti a universităţilor. Dacă cineva vrea să facă traducere ştiinţifică sau literară, probabil că va avea de lucru...". Pînă la formarea unor traducători profesionişti, este nevoie însă de încurajarea românilor pentru a învăţa limba maghiară, crede Ioana Bot: "Românii nu sînt încurajaţi să înveţe limba maghiară, a o cunoaşte nu e un plus nici la CV, nici în viaţa cotidiană. Instituţiile academice care îşi clamează multiculturalismul adecvat regiunii acesteia nu au de fapt politici de Ťpunere împreună» a celor două elite. Viaţa academică a fiecăreia dintre ele se desfăşoară pe o linie paralelă celeilalte". Dar faptul de a avea cursuri şi discipline care se predau în română, maghiară şi germană nu e suficient pentru a valida caracterul multicultural al universităţii? Ioana Bot crede că e nevoie de mai mult şi de altceva: avantajarea programelor de studii care au în vedere cunoaşterea ambelor limbi/culturi; sau, la nivelul liceelor, un curs opţional de limba maghiară pentru elevii români. Ceea ce nu ar avea doar o importanţă strict culturală, ci şi una practică: "În general, politicile noastre lingvistice sînt mai interesate de limbile Estului îndepărtat (chineza, coreeana, japoneza) între cele învăţabile la universităţi, şcoli şi centre de limbi străine, pe bani buni, dar nu a maghiarei, deşi cred că posibilitatea unui tînăr român din regiunea Transilvaniei de a lucra cu parteneri maghiari e mai mare decît de a lucra cu parteneri japonezi...". Iar cunoaşterea limbii ar putea duce şi la o cunoaştere mai profundă nu doar a culturii "celuilalt", dar şi a interferenţelor dintre ele, consideră Ioana Bot: "Cît e de competent pe opera lui Rebreanu un exeget român care nu poate citi scrierile maghiare ale lui Rebreanu? Cine se pricepe azi la a compara diferenţa stilistică a unui autor de talia lui Franyo Zoltan, cînd schimba limba în scriere? Ştie cineva de la noi că scria altfel în maghiară, altfel în germană, altfel în română?". Gavril Scridon, fost profesor la Literele clujene (decedat în 1995), s-a ocupat de istoria comunicării celor două arii literare. Pînă acum, nu s-a găsit un editor interesat de asemenea cărţi. Paralelisme Dacă nu există programe sistematice pentru a susţine comunicarea dintre cele două culturi, se ajunge la un fel de "provincializare" dublă a culturii maghiarilor din România. Sînt un fel de "insulă" faţă de cultura majoritară, dar nici faţă de cultura din Ungaria nu au o poziţie prea bună. Imre József Bálazs: "Există un paralelism extraordinar nu doar între cărţile şi revistele în limba maghiară care se publică în România şi cele româneşti. Dacă publici o carte în Ungaria şi ulterior o aduci în România, ea nu apare în difuzarea românească, nu va ajunge niciodată în secuime, iar o soluţie practică la această problemă nu există. Pe de altă parte, există un paralelism şi în ceea ce priveşte acreditarea editurilor şi a revistelor maghiare. În Ungaria există publicaţii prestigioase şi edituri care nu au vizibilitate la noi, pentru că nu sînt acceptate de Academia Română, de Ministerul Educaţiei etc. Este o problemă din ambele perspective, atît din cea maghiară, cît şi din cea românească". Aşadar, cei care publică în Ungaria nu au beneficii profesionale în România. Dar nici în Ungaria. Există o problemă maghiaro-maghiară? Levente Szábo: "Din punctul meu de vedere, relaţiile maghiaro-maghiare nu sînt îndeajuns discutate. Cîteodată, pur şi simplu sîntem invitaţi în Ungaria nu din considerente ştiinţifice, ci doar ca reprezentanţi ai culturii maghiare. În Ungaria există uneori o atitudine de genul Ťei ar trebui invitaţi pentru că sînt de-ai noştri, nu sînt băgaţi în seamă de colegii români». Nu este singura atitudine, dar este prezentă. Cîteodată sîntem prinşi între cele două culturi. Să spunem că noi sîntem încă prea tineri, că poate nu avem îndeajuns de multă experienţă, dar avem colegi mai buni ca noi, foarte buni, dar nu au şansa să ajungă visiting-professor, să predea la universităţi de renume, pentru că în Ungaria este stipulat prin lege că numai cei care sînt cetăţeni maghiari au astfel de drepturi. Pe de altă parte, nici la instituţiile româneşti nu avem acces, chiar dacă vreodată am studiat limba română. Sîntem prinşi între cele două culturi". Nu mai există o cultură a comunicării Cum se poate ieşi din "capcană"? Folosind avantajele ambelor culturi, ceea ce nu e deloc uşor. Imre József Bálazs observă că succesele filmului românesc se suprapun într-un fel cu evoluţia tinerei cinematografii maghiare - ceea ce ar putea fi interesant de comentat, la noi nu se ştie nimic despre asta. Levente Szábo observă că adesea, în presa maghiară, despre Teatrul din Sfîntu Gheorghe se vorbeşte doar ca "teatru maghiar", deşi acolo există şi o secţie română, există spectacole realizate în colaborare de ambele secţii, iar problema esenţială - finanţarea - este comună. Această lipsă de comunicare între cele două culturi e greu de depăşit, cel puţin în lumea literaţilor. Levente Szábo: "Artiştii plastici stau mai bine, au proiecte comune, socializarea lor se face după alte criterii, chiar sîntem invidioşi pe ei. La fel se întîmplă cu muzicienii... Probabil că este şi o problemă de socializare, nu numai de limbă. Să ne gîndim cum funcţionează instituţiile noastre... În urmă cu patru săptămîni am avut un invitat faimos de la Budapesta, şeful catedrei de Studii Media, care a predat ani buni la o universitate din Statele Unite. Am propus să ne ţină o conferinţă în limba maghiară, dar şi una în limba engleză, la care să îi invităm şi pe colegii români, studenţii etc. După o campanie foarte intensă de publicitate, la conferinţă au apărut vreo 30 de persoane, dintre care 15 erau maghiari, iar restul oricum erau în contact cu el... Nu ştiu ce s-a întîmplat, am încercat să îi întreb pe colegii mei români, au spus că şi la ei există dezinteres, că profesorii sînt ocupaţi, nu mai au timp, şi nu ştim dacă vom mai putea continua acest proiect, dacă îşi mai are rostul. Merită să mai aducem finanţare pentru astfel de lucruri? Nu avem prea multe ocazii în care să mai vorbim maghiară sau română, în care să ne formăm o nouă identitate fără să ne gîndim la conflictele vechi". Dincolo de vechimea conflictelor, altădată comunicarea între elitele maghiare şi cele româneşti funcţiona mai bine, e de părere Ioana Bot: "Nu mai există o cultură a comunicării între elitele celor două comunităţi, nu ştiu cînd s-a pierdut; ea exista la începutul secolului al XX-lea şi pînă la al doilea război: adică un intelectual ardelean ştia vorbi, măcar, limba maghiară, la un nivel acceptabil, în cotidian. Iar politicile de Ťdiscriminare pozitivă» comuniste nu au consolidat-o, ci au distrus-o, dacă mai era". În lipsa acestei culturi a comunicării, proiectele comune sînt greu de realizat şi nu-şi găsesc locul în "grila" finanţatorului. Proiectele culturale sau educaţionale pe teme exclusiv româneşti sînt susţinute în numele "patrimoniului cultural naţional", cele exclusiv maghiare sînt sprijinite pentru a respecta dreptul la identitate al unei minorităţi. Cele comune însă cad "între două ape". Şi, eventual, între două rînduri de priviri încruntate. Destui români (nu neapărat "verzi") nu văd cu ochi buni o colaborare a unui intelectual sau artist cu colegii săi maghiari: "de ce tocmai cu maghiarii?". Pe de altă parte, destui maghiari (nu neapărat naţionalişti) preferă rolul de victimă (mult mai confortabil) şi au impresia că tot ceea ce nu obţin (finanţări, proiecte etc.) este provocat de vreo intenţie discriminatoare a majorităţii. Ceea ce conduce doar la frustrare de ambele părţi. Probabil că această situaţie va fi depăşită cînd vom vedea, de exemplu, comentatori politici ori critici literari de etnie maghiară invitaţi în emisiunile TV nu în calitatea lor de maghiari, nu pentru a comenta politica sau literatura maghiară, ci politica sau literatura pur şi simplu. Ne-am obişnui cu ideea...