Prima mea Elveție

Publicat în Dilema Veche nr. 807 din 8-14 august 2019
Prima mea Elveție jpeg

Nu am o rețetă pentru a descrie sau pe baza căreia să-mi construiesc o vacanță ideală. Pentru mine, vacanța înseamnă o rupere de cotidian, de rutină, de obișnuit, drept care o consider mai mult decît o perioadă de odihnă, o consider o evadare într-un alt spațiu. Iar ca această evadare să merite cu adevărat, trebuie să aducă, mereu, aventura. Cum e, de exemplu, să te întorci dintr-o călătorie și, la întrebarea legitimă a cunoscuților curioși „Cum a fost?“, să nu poți decît să îngaimi un banal și plictisitor „A fost bine“?

Probabil că, dintre toate călătoriile mele, unul dintre cele mai palpitante și enervante momente pe care le-am trăit a fost cînd am ajuns pentru prima oară în Elveția – o călătorie care se putea termina înainte de a începe, chiar pe aeroportul din Zürich, fără să pun piciorul în afara terminalului.

Era cu mult timp înainte de intrarea României în UE (prin 2000), iar călătorii din Est trebuiau să facă dovada, pe atunci, la controlul pașapoartelor, că sînt cetățeni „integri“. Adică să aibă, pe lîngă pașaport, invitația cuiva din țara respectivă, dovada cazării la hotel, și bani cash – ca să demonstreze că se pot întreține și că n-au venit acolo la cerșit.

Aveam, bineînțeles, toate aceste dovezi cu mine, însă, la controlul pașapoartelor, după ce a verificat cu atenție atît pașaportul, cît și cazarea la hotel, după ce mi-a numărat banii cash, cu gest de negustor de tarabă, ofițerul de serviciu, fără nici o altă explicație, m-a rugat să ies din linie și să aștept. Am întrebat, surprinsă, dacă e vreo problemă. Mi-a răspuns sec: „Vă rugăm, ieșiți din linie și așteptați“.

Țin minte că telefonul mobil îmi era pe moarte, dar am reușit, totuși, să trimit un sms persoanei care mă aștepta, spunîndu-i, pe scurt, că nu sînt lăsată să intru în țară și că nu mi se dă nici o explicație.

Am așteptat, fără să înțeleg ce mi se întîmplă, cam 15 minute. Nedumerirea se transforma, cu fiecare minut care trecea, în revoltă. Nimeni nu-mi acorda nici o atenție, iar în spatele enervării, recunosc, simțeam umilința cuiva care e tratat ca un cetățean de mîna a doua. Brusc, însă, surpriză!

Ofițerul care nu-mi acordase pînă atunci nici măcar o privire a revenit, total schimbat. Era numai lapte și miere, îmi recuperase valiza de la bagaje și-mi repeta, încurcat, îmbujorat și aproape rușinat, că îi pare atît de rău pentru „neînțelegere“, căci dacă ar fi „știut“, cu siguranță nu s-ar fi purtat astfel și că mă roagă, din tot sufletul, să-i iertăm, repetînd obsesiv că speră că sejurul meu în Elveția nu va fi afectat de această încurcătură regretabilă.

Nu înțelegeam despre ce vorbește, dar mi-am zis că n-avea sens să cer detalii în clipa aia despre „încurcătură“. Ofițerul m-a condus pînă într-un birou, unde mă aștepta amicul meu elvețian, înconjurat de mulți alți domni în uniformă, care s-au ridicat brusc în picioare, surîzători și plini de scuze, urîndu-mi o vacanță de vis în țara lor.

Amicul, cu un aer arogant, le-a spus că va încerca să „remedieze“ pe cît posibil „problema“, m-a luat de braț și am ieșit din birou amîndoi, cu un aer înțepat. Imediat ce am părăsit aeroportul, masca de indignat i-a picat brusc, a izbucnit în rîs și mi-a povestit, ghiduș, printre hohote, toată tărășenia.

După ce-mi primise sms-ul, a dat buzna în biroul ofițerilor de la controlul pașapoartelor, întrebîndu-i, nervos, dacă își dau seama pe cine au oprit la graniță, turnîndu-le o poveste în care eu aș fi fost fiica unui „foarte influent om de afaceri din România“, iar purtarea lor față de mine aproape că „a provocat un incident internațional“. Ofițerii l-au crezut pe cuvînt (amicul meu avînd o oarecare poziție socială), au dat în bîlbîială și, scuzîndu-se, au îngăimat că, din păcate, au și ei ordine „de sus“: tinerele care veneau din Europa de Est, dacă nu aveau mai multe dovezi la activ și nu prezentau mai multă „încredere“, erau supuse suspiciunii cum că au venit pentru prostituție, fiind trimise înapoi în țara lor, cu primul avion. Recunosc că, la amuzamentul lui, am reacționat prompt cu cîteva cuvinte neaoșe și sănătoase, rugîndu-l pe amic să mi le traducă în germană. În caz de nevoie.

N-au fost necesare. Vacanța, deși începuse prost, a fost una dintre cele mai faine, însă, cu toate acestea, de fiecare dată cînd ajung pe aeroportul din Zürich, am o strîngere de inimă.

Pentru că, uneori, prima Elveție contează.

Foto: Francis Storr, flickr

Viețile netrăite jpeg
Cît de ficționale sînt țările și spațiile în care trăim?
Liniștea și familiaritatea sînt suficiente sau devin prea puțin cînd vine vorba de promisiunea unui altfel?
Drepnea
Jumătate mișcare, jumătate siguranță
Locurile sînt sinonime cu niște stări psihice, sînt legate de întregi constelații de lucruri trăite, sunete, imagini, intensități care au înscris acel teritoriu pe harta mea emoțională.
Neuhausen (Erzgeb ), die Schlossgasse JPG
În satul Noulacasă
Acest sat se numește Neuhausen, iar mie, în română, îmi place să-i spui Noulacasă.
mare
Un lac între munți
Am știut că atunci, acolo, sînt fericit și că e un loc în care o să mă întorc întotdeauna cînd o să mă pierd, cînd o să-mi fie foame, sete sau o să mă rătăcesc.
p 11 jos jpg
Aici, între cei doi poli ai vieții mele
Cred că pentru mine e esențial să pot oscila între două stări sau două locuri sau două universuri sufletești.
p 12 Paris, Cartierul Latin WC jpg
Orașe uriașe
Mă văd întors în Paris, trăind liniștit viața altora, recunoscător celor care se poartă frumos cu mine, pînă cînd alții, nou-veniți, încep să îmi fie recunoscători că mă port frumos cu ei.
25869202527 80595838cf c jpg
4 case x 4 mașini
Mașina pe care mi-aș fi luat-o putea funcționa drept criteriu de delimitare a unor intervale (micro)biografice.
p 13 jpg
Harta
Aș vrea să trăiesc în România pentru că, după atîtea mereu alte și alte hărți, ar fi mai ușor s-o iau pe-a noastră la puricat, și la propriu, și la figurat.
p 1 jpg
Pe aripile gîștelor sălbatice
M-aș lăsa purtată de gîştele sălbatice ale lui Nils Holgersson, dînd roată nu doar Suediei, ci întregului continent, planînd fără nici o obligaţie şi nici un regret pe deasupra locurilor pe care le-am iubit cîndva.
1200x630 jpg
Pentru Constanța, cu dragoste și abjecție
Mi-ar plăcea să trăiesc într-o Constanța în care nostalgia – neobturată de dezvoltările imobiliare – să deschidă portaluri către trecut.
index png
Orașul Sud
Lună plină, Dunărea caldă și întunecată la Brăila, primitoare cînd intri cu picioarele în malul ușor nămolos.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Centrul și marginea
Tendința este acum cea a descentralizării și nu doar din punct de vedere urbanistic.
p 10 sus WC jpg
Strada Tunari în ficțiune și în realitate
Comoditatea locuirii împreună se vede că a primat față de disconfortul izvorît din diferență, rasială, socială.
Mahala jpg
Mahalale şi mahalagii
Oamenii se temeau de mahala şi de puterea cu care devora reputații şi destine.
Diana jpg
La Bragadiru
Lockdown-ul din martie 2020 ne-a prins în cei 46 de metri pătrați ai apartamentului de două camere din Drumul Taberei. Atunci a fost momentul-cheie.
p 12 sus jpg
Periferia sferei moralității: o scurtă istorie despre progres
Virtutea nu mai este ceva ce poate fi impus de la centru, ci descoperit și practicat de fiecare.
Irina jpg
O stradă doar a lor
Blocurile noi, plombe inestetice inserate în această alveolă cu aspect periurban, la rîndul ei înglobată într-un mare cartier de blocuri, ar fi contribuit la „curățirea” zonei.
1024px Bruxelles   Commission Européenne Berlaymont (23191436909) jpg
România, la periferia UE? Da, dar alții dau buzna afară
Faptul că euroscepticismul e (deocamdată?...) o afacere politică fără urmări, în România, e confirmat de ultimele formule de guvernare din țară.
p 14 sus Piazza del Popolo WC jpg1 jpg
Marginea lumii
E o senzație greu de găsit în altă parte, aceea că nimeni, niciodată, n-are ochii ațintiți spre tine, ceea ce îți lasă loc să faci ce vrei și să fii cum ești.
Scriitorii, rudele mele maghiare jpeg
Arta apărării
Ne-am gîndit să abordăm chestiuni precum soarta, scopul și responsabilitatea artei în vreme de război.
p 10 C  Alba jpg
Artă fără adăpost
Muzeele de artă s-au obișnuit cu drôle de guerre care a șters din mințile tuturor iminența sau măcar posibilitatea unui război real.
p 11 youtube jpg
Patru tablouri
Au fost furate peste 170.000 de mii piese de artă fără ca trupele „eliberatoare“ să intervină.
d15 Dan Perjovschi Anti War Drawings ©Nicolas Wefers 5 jpg
Make art, not war – anchetă
Dată fiind natura explicit grafică a unui conflict armat, am adresat trei întrebări cîtorva artiști care se ocupă cu imaginea: pictori, artiști vizuali, regizori de film, desenatori.
p 1 Carlos Alba jpg
Fragilitatea indestructibilă a literei
Asta e proprietatea esențială a cărților: opresc în corpul lor corpurile morții.

HIstoria.ro

image
Dacă am fi luptat și vărsat sânge în 1940 pentru Basarabia, poate că...
Istoria nu se scrie cu autoprotectoarele „dacă...” și „poate că...”. Nimeni nu poate dovedi, chiar cu documente istorice atent selectate, că „dacă...” (sunteţi liberi să completaţi Dumneavoastră aici), soarta României ar fi fost alta, mai bună sau mai rea. Cert este că ultimatumurile sovietice din 26-27 iunie 1940 și deciziile conducătorilor români luate atunci au avut efecte puternice imediate, dar și pe termen lung.
image
Bătălia de la Poltava, sau cum a devenit Rusia o Mare Putere
27 iunie 1709: în urma victoriei de la Poltava, Rusia se alătură grupului de Mari Puteri europene și, prin înfrângerea Suediei, câștigă definitiv poziția de cea mai mare putere a Europei Nord-Estice. Era primul pas al dezvoltării fulminante a Rusiei. Bătălia de la Poltava, una din cele mai mari bătălii ale Marelui Război Nordic (uitat, din păcate, de istoriografia modernă), a avut, așadar, consecin
image
Cine a fost Mary Grant, englezoaica devenită simbol al Revoluției de la 1848 din Țara Românească
„România revoluționară”, creația pictorului Constantin Daniel Rosenthal, este unul dintre cele mai reprezentative tablouri ale românilor, simbol al Revoluției de la 1848. Românca surprinsă în tabloul care a făcut istorie a fost, de fapt, la origini, o englezoaică pe nume Mary Grant.