Prima mea Elveție
Nu am o rețetă pentru a descrie sau pe baza căreia să-mi construiesc o vacanță ideală. Pentru mine, vacanța înseamnă o rupere de cotidian, de rutină, de obișnuit, drept care o consider mai mult decît o perioadă de odihnă, o consider o evadare într-un alt spațiu. Iar ca această evadare să merite cu adevărat, trebuie să aducă, mereu, aventura. Cum e, de exemplu, să te întorci dintr-o călătorie și, la întrebarea legitimă a cunoscuților curioși „Cum a fost?“, să nu poți decît să îngaimi un banal și plictisitor „A fost bine“?
Probabil că, dintre toate călătoriile mele, unul dintre cele mai palpitante și enervante momente pe care le-am trăit a fost cînd am ajuns pentru prima oară în Elveția – o călătorie care se putea termina înainte de a începe, chiar pe aeroportul din Zürich, fără să pun piciorul în afara terminalului.
Era cu mult timp înainte de intrarea României în UE (prin 2000), iar călătorii din Est trebuiau să facă dovada, pe atunci, la controlul pașapoartelor, că sînt cetățeni „integri“. Adică să aibă, pe lîngă pașaport, invitația cuiva din țara respectivă, dovada cazării la hotel, și bani cash – ca să demonstreze că se pot întreține și că n-au venit acolo la cerșit.
Aveam, bineînțeles, toate aceste dovezi cu mine, însă, la controlul pașapoartelor, după ce a verificat cu atenție atît pașaportul, cît și cazarea la hotel, după ce mi-a numărat banii cash, cu gest de negustor de tarabă, ofițerul de serviciu, fără nici o altă explicație, m-a rugat să ies din linie și să aștept. Am întrebat, surprinsă, dacă e vreo problemă. Mi-a răspuns sec: „Vă rugăm, ieșiți din linie și așteptați“.
Țin minte că telefonul mobil îmi era pe moarte, dar am reușit, totuși, să trimit un sms persoanei care mă aștepta, spunîndu-i, pe scurt, că nu sînt lăsată să intru în țară și că nu mi se dă nici o explicație.
Am așteptat, fără să înțeleg ce mi se întîmplă, cam 15 minute. Nedumerirea se transforma, cu fiecare minut care trecea, în revoltă. Nimeni nu-mi acorda nici o atenție, iar în spatele enervării, recunosc, simțeam umilința cuiva care e tratat ca un cetățean de mîna a doua. Brusc, însă, surpriză!
Ofițerul care nu-mi acordase pînă atunci nici măcar o privire a revenit, total schimbat. Era numai lapte și miere, îmi recuperase valiza de la bagaje și-mi repeta, încurcat, îmbujorat și aproape rușinat, că îi pare atît de rău pentru „neînțelegere“, căci dacă ar fi „știut“, cu siguranță nu s-ar fi purtat astfel și că mă roagă, din tot sufletul, să-i iertăm, repetînd obsesiv că speră că sejurul meu în Elveția nu va fi afectat de această încurcătură regretabilă.
Nu înțelegeam despre ce vorbește, dar mi-am zis că n-avea sens să cer detalii în clipa aia despre „încurcătură“. Ofițerul m-a condus pînă într-un birou, unde mă aștepta amicul meu elvețian, înconjurat de mulți alți domni în uniformă, care s-au ridicat brusc în picioare, surîzători și plini de scuze, urîndu-mi o vacanță de vis în țara lor.
Amicul, cu un aer arogant, le-a spus că va încerca să „remedieze“ pe cît posibil „problema“, m-a luat de braț și am ieșit din birou amîndoi, cu un aer înțepat. Imediat ce am părăsit aeroportul, masca de indignat i-a picat brusc, a izbucnit în rîs și mi-a povestit, ghiduș, printre hohote, toată tărășenia.
După ce-mi primise sms-ul, a dat buzna în biroul ofițerilor de la controlul pașapoartelor, întrebîndu-i, nervos, dacă își dau seama pe cine au oprit la graniță, turnîndu-le o poveste în care eu aș fi fost fiica unui „foarte influent om de afaceri din România“, iar purtarea lor față de mine aproape că „a provocat un incident internațional“. Ofițerii l-au crezut pe cuvînt (amicul meu avînd o oarecare poziție socială), au dat în bîlbîială și, scuzîndu-se, au îngăimat că, din păcate, au și ei ordine „de sus“: tinerele care veneau din Europa de Est, dacă nu aveau mai multe dovezi la activ și nu prezentau mai multă „încredere“, erau supuse suspiciunii cum că au venit pentru prostituție, fiind trimise înapoi în țara lor, cu primul avion. Recunosc că, la amuzamentul lui, am reacționat prompt cu cîteva cuvinte neaoșe și sănătoase, rugîndu-l pe amic să mi le traducă în germană. În caz de nevoie.
N-au fost necesare. Vacanța, deși începuse prost, a fost una dintre cele mai faine, însă, cu toate acestea, de fiecare dată cînd ajung pe aeroportul din Zürich, am o strîngere de inimă.
Pentru că, uneori, prima Elveție contează.
Foto: Francis Storr, flickr