P.P. Carp. Oratorul

Despre Carp ca orator, I.G. Duca făcea, în Portrete și amintiri, cîteva observații fine și pertinente: oratoria lui era concisă, lapidară, sintetică; „el nu se adresa sufletului, ci numai rațiunii“ (aici, cred eu, greșește sau, mai exact, exagerează); „vorbea scurt, fără artificii, cu sobrietate de gesturi“; vorbea liber, dar discursurile și le pregătea cu grijă, punînd accent pe structură; nimeni nu punea la îndoială sinceritatea totală a convingerilor lui, ceea ce-i conferea o neîntrecută autoritate morală; această gravitate nu excludea umorul, căci Conul Petrache era „omul cel mai de spirit din epoca lui“. Într-o pagină și jumătate, I.G. Duca a acoperit toate categoriile de bază ale retoricii clasice: logos, pathos, ethos, plus inventio, dispositio, elocutio, actio și memoria. Să le luăm pe rînd.

Prietenul lui Carp, Titu Maiorescu, a scris un articol faimos despre elocvența română în a doua jumătate a secolului al XIX-lea: „Oratori, retori și limbuți“. E un text programatic pentru întreaga oratorie junimistă. Încă din titlu se vede preferința lui Maiorescu pentru oratoria romană în detrimentul retoricii grecești. Ce este, în fond, oratoria lui Cicero? Retorică grecească filtrată prin ethos-ul roman, adică prin valorile și virtuțile specific romane. Se știe prea bine care era suspiciunea lui Cato cel Bătrîn față de capacitatea retorilor și filozofilor greci de a face din albă neagră și din neagră albă, de a susține azi o teză și mîine contrariul ei. Pentru el, un orator era pur și simplu „vir bonus, dicendi peritus“ („bărbat bun, iscusit în a vorbi“). Iar sfatul cel mai potrivit era, după el, „rem tene, verba sequentur“ („cunoaște bine chestiunea, vorbele vor veni de la sine“). Or, Carp știa întotdeauna despre ce vorbea, stăpînea dosarele, oratoria lui se caracteriza prin ceea ce nemții numesc „Sachlichkeit“. Aș fi tentat să traduc acest termen prin „factualitate“. Carp era totodată „vir bonus“ în sensul virtuții politice. Într-un pasaj ditirambic din memoriile sale, Tzigara-Samurcaș îl compară cu Aristide cel Drept: e poate cel mai înalt compliment care poate fi adus virtuții unui om politic. Sigur, Carp n-a murit în sărăcie precum marele atenian, dar e cert că n-a urmărit niciodată un interes personal. Oratoria sa reflectă fără îndoială acest ideal etic.

Despre relația dintre logos și pathos în oratoria lui Carp, I.G. Duca face o afirmație sugestivă, dar exagerată: „el nu adresa sufletului, ci numai rațiunii“. Din start n-are cum să fie adevărat, pentru că orice discurs de impact conține și logos, și pathos. În plus, analiza discursurilor lui Carp pune în evidență mijloacele prin care știa să suscite emoții în rîndul celor care-l ascultau. Se poate spune însă că discursurile sale erau preponderent argumentative. Ele se adresau unui public restrîns și relativ specializat. Așa cum bine observă Duca, ele nu pot fi concepute decît în contextul parlamentarismului clasic de secol XIX, care se baza pe credința în dezbaterea de idei (acest postulat a dispărut de mult, așa cum au arătat deja Max Weber și Carl Schmitt). Or, în funcție de publicul căruia te adresezi, ponderea logos-ului și cea a pathos-ului variază: cînd te adresezi unui public puțin numeros, omogen și specializat, logos-ul va reprezenta, să zicem, 90% și pathos-ul doar 10% din discurs; dacă însă te adresezi unui public numeros, heterogen și nespecializat, proporția va trebui să fie inversă. Carp se adresa unei elite politice și intelectuale. El nu era un orator pentru mase, nu vorbea pentru mulțimi numeroase. Asta nu înseamnă că nu exprima emoții și nu recurgea la figuri de stil. O făcea mai puțin decît Kogălniceanu sau, mai tîrziu, Take Ionescu, dar folosea figurile potrivite tipului său de personalitate. În discursurile sale găsim repetiții, sentințe, antiteze, enumerații, întrebări retorice, întrebări didactice, exclamații, elemente de dialogism. Sigur, vorbea el „scurt și fără artificii“, dar stilul său nu era deloc pauper. Și, de fapt, e multă emoție reținută în spatele acestei pudice sobrietăți.

Logos-ul lui Carp se caracterizează, cum spuneam, prin „Sachlichkeit“, prin „factualitate“ și chiar o anumită tehnicitate. Dar în aproape toate discursurile sale există un moment în care se înalță la o privire de sus și argumentează pornind de la principii, de la o concepție filozofică asupra temei abordate. Combinația dintre argumentația factuală și cea principială este, cred eu, marca distinctivă a oratoriei lui Petre Carp. Există la el un acord perfect între logos și ethos, între modul de a argumenta și modul de a fi. Cînd ai citit destul de multe discursuri de-ale lui Carp și ai pus cap la cap toate aceste momente de argumentație ex principiis, îți dai seama de perfecta coerență a filozofiei sale politice. Asta explică, de altminteri, poziția lui singulară în interiorul mișcării conservatoare. În zilele noastre îl considerăm pe Carp ca pe unul dintre reprezentanții cei mai tipici ai conservatorismului românesc. Și într un sens avem dreptate, pentru că avea o busolă doctrinală foarte sigură. Dar în epocă era văzut ca marginal față de curentul dominant în partidul conservator, care era, firește, un conglomerat de personalități – în general, remarcabile –, care funcționa după principiul „noi și ai noștri“ și „mai lasă-ne, dom’le, cu ideile“. Solidaritatea de partid era, cum se întîmplă cel mai adesea, mai importantă decît doctrina. Se mira, de pildă, tatăl meu de ce era bunicul său, Mihail Paleologu, rezervat față de curentul junimist și de ce a făcut o dată o farsă înregistrînd pe fonograf afirmația, evident jucăușă, că „les junimistes sont des cochons“: „des cochons à idées“, aș completa, adică oameni politici care țin mai mult la ideile lor decît la unitatea partidului. Dar tocmai de aceea sînt mai interesante acum discursurile lui Carp decît cele ale lui Lascăr Catargi, Cantacuzino Nababul, Nicolae Filipescu sau Alexandru și Ion Lahovari.

Un lucru n-ar înțelege deloc Conul Petrache în zilele noastre: războiul total dintre „conservatori“ și „progresiști“. Pentru el, conservarea și progresul erau indisociabile. Mai mult, în viziunea lui, progresul nu era posibil decît prin conservare, adică prin acumulare și creștere organică. Pentru el, conservatorismul era forța politică prin care societatea progresează fără luptă de clasă, fără rupturi dureroase pentru anumite categorii sociale, fără a favoriza pe unii în detrimentul altora. Sigur, de peste o sută de ani a prevalat o cu totul altă manieră de a face politică, iar binele unora a fost mereu răul altora, care la rîndul lor s-au revanșat atunci cînd au putut. Dar vi se pare rezultatul așa grozav? N ar fi oare cazul să citim discursurile lui Carp? Nu de alta, ca să vedem că se poate și altfel… 

Theodor Paleologu este scolarhul Casei Paleologu (www.paleologu.com).