Povești la gura străzii
Cine l-a furat pe Iisus?
În preajma sărbătorilor, în piațeta din cartier apare un staul. În iesle e un prunc – Pruncul, în preajma lui, părinții și magii. Oamenii se apropie de staul cu smerenie, scot mîinile din buzunare, își freacă palmele, fac cîteva cruci, trag copiii după ei, hai, nu-ți fie frică, vino mai în față, pune mînuța pe Domnul. Cei ascultători sînt mîngîiați pe creștet, cei îndărătnici sînt apostrofați, uneori amenințați, nu-ți mai și nu te mai. Pînă la urmă, se supun toți. Și așa.
E dimineață. Ies de la căldurică, cu gîndul la o cafea. În piațetă nu e decît un bătrîn, îl văd din depărtare, se sprijină de unul din stîlpii staulului, ca și cînd ar vrea să intre mai bine în film. Mă observă, îmi iese imediat în întîmpinare. Uite-l, accelerează fragil, alunecă, își pierde un pic echilibrul, se-adună, se-avîntă iar. Uite-l, uite-l, e la cîțiva pași de mine, încetinesc, ce-i, ce vrea? Îl scanez – e roșu și agitat. Mă opresc. A dispărut, gîfîie moșul, hai repede! Cine, unde, bîigui. Mă apucă de mînă, mă trage după el. Acolo, zice și arată spre staul. Acolo, hai, hai odată! Grăbesc pasul, ajungem. Ce-i, spun, ce s-a-ntîmplat? Își face cruce, mă ceartă, cum ce, cum ce, ești orb?! A dispărut! L-a furat!!! Mă uit mai bine. Da, mă, a dispărut, ieslea e goală! Moșul e tot mai agitat, mă apucă iar de mînă, mă zgîlțîie, strigă, ce fel de creștini sîntem noi, mă, ce neam îi ăsta, de hoți, mă, de hoți, Dumnezeii mamii lor! Habar n am ce să-i spun, nu-mi trec prin cap decît tîmpenii, gen lasă, tataie, că sigur or să aducă altul în loc, sau poate o să se ntîm-ple o minune, mai știi? Mă pomenesc vorbind. Eu mă duc la o cafea, zic. Bătrînul se potolește. Vin și io, spune. Se uită la mine, apoi la ieslea goală, un pic mai mult, de parcă ar aștepta o binecuvîntare. Își pune căciula, își trece palma peste ochiul stîng, apoi peste cel drept, și spune: iartă-ne, Doamne, că nu știm ce facem.
Zîmbim, n-avem curaj să rîdem.
Pornim. Încetișor, că alunecă.
Kalașnikov
L-au trimis pe unul să colinde birourile și să împartă globuri. Din partea firmei. E fain tipul – genul care pare pregătit să rîdă în orice moment. Cu sau fără motiv. Un Kalașnikov al rîsului. Dacă rîzi cu el, îți dă bezele. Te bate pe umăr. Te trage de urechi. Te prinde amical de cur. Dacă nu rîzi, te ceartă. Că de ce nu rîzi. Hai, rîzi un pic, că altfel ne supărăm. Spune, vrei să ne supărăm? Hai, mă! Așa, frumosule, bravo, vezi că poți?
Intră vijelios în birou, cu Kalașnikovul după el. Trrrrrrrr, globuuuri, v-am adus globuuuri, trrrrrrrrr! Ne ridicăm nasurile din monitoare, întindem mîinile ca niște somnambuli, luăm globurile, le punem pe unde apucăm, mersi, ’bători fericite, ne băgăm nasurile în monitoare, scuze, avem treabă, multă treabă. Amuțim. Meseriașul e tot acolo. Zîmbește cu toți dinții, guys, nu fiți nașpeți, zice, știți ce vreau s-aud! Da, știm. Ne chinuim, behăim, chițăim. Bravo, așa ne vrea! Trrrrrrrrr, trrrrrrrrrr!
Altfel, m-am întîlnit o dată din întîmplare cu tipu’ ăsta în oraș. Uite, ceva bun, că-mi ești simpatic, a spus și m-a prins de obraz. Am primit. Am rîs de m-am spart. Rîzi, mă, ce dracu’, i-am zis. Scoate Kalașnikovu’! S-a uitat lung la mine. Sau, mai degrabă, prin mine. Mi s-a părut că plîngea.
Deschide ușa, creștine!
Textul merge, sînt mulţumit, ia să mai comand o… Zbang! Uşa cafenelei se trînteşte, clopoţei, surle, tobe, strigăte, deschide uşa, creştine, că venim din nou la tine, mă prefac că lucrez, clic, clic, clic, umbla-n sus şi umbla-n jos, umbla-n jos şi umbla-n sus, fac semn că n-am, n-am, da’ chiar n-am! Uite-i pe ăștia, cu poza Pruncului lipită-n piept, agitînd PET-uri pline cu Iorga, uite şi-un Enescu, doi, mila Domnului să fie, tuturor cu bucurie, n-am, mă, lăsați-mă! Vlăjganii mă-mpresoară, îmi vîră PET-urile sub nas din toate direcțiile, cete de îngeri coboară, staulul de-l înconjoară, băi, chiar mi-e frică de malacii ăştia, n-am decît una de o sută, doar n-o să-mi bag mîinile-n sticlele lor după rest, ce naiba!
Bing! – scot cîteva ţigări şi le distribui în PET-uri. Magii ies pufăind.
Pe ureche
M-a sunat un prieten de departe. Să mă duc să mă întîlnesc cu soră-sa, o să-mi dea o chestie din partea lui. Așa, de sărbători. Ce tare, am zis și m-am bucurat, fii atent, mă, că n-a uitat ăsta de mine. După care m-am gîndit c-ar trebui să fiu gigel și să-i trimit și eu ceva. Tot așa, de sărbători.
Peste vreo două ore am intrat în cafeneaua în care obișnuiam să pierd vremea cu amicul înainte de-a se muta din Timișoara. Ca să-mi ridic cadoul. Am înlemnit în prag. Apoi am luat viteză și-am sărit în brațele prietenului.
De emoție, l-am pupat pe ureche.
Moș Crăciun fumează Kent
Îmi cumpăr țigări, pun pachetul într un buzunar de la geacă, după un minut, două, vreau să-mi aprind o țigară, caut pachetul, nu-i! Caut în celălalt buzunar, nu i! Mă opresc, caut în rucsac, știu că nu l-am pus acolo, dar caut cum caută fumătorii. Peste tot. Revin la buzunare, nimic. E clar, o fi căzut, la naiba, trebuie să mă întorc la magazin să-mi iau altul. Stînga-mprejur, hai. Văd un Moș Crăciun, vine spre mine din direcția opusă. Primul Moș de anul ăsta, îmi spun. Da’ nu-i cam tinerel? În sfîrșit, să fie sănătos, fiecare cu ale lui. Mai fac cîțiva pași și mi se luminează fața: pachetul meu de Kent e pe trotuar. Apoi, un gînd: bă, dacă fumează și Moș Crăciun? Dacă-l agață înaintea mea? Bag într-a treia, apoi într-a patra, cu ochii cînd pe pachet, cînd pe Santa. Alunec un pic, mă dezechilibrez, îmi dau seama că Moșu’ e mai tînăr și mai sprinten decît mine, îmi dau seama că o să pierd cursa, cu toate astea îmi fac speranțe, poate n-o să-l obser… Poing! Moșul lovește pachetul de țigări cu șpițul, se holbează, oare în ce-a dat? Vede, se luminează. Prea tîrziu, șutul a fost puternic, pachetul vine spre mine ca un puc, mă aplec, îl culeg, acum am timp berechet. Ajunge și Santa, se oprește în fața mea, e ușor încruntat. Ăă, e-al meu, spun, l-am cumpărat adineauri de la magazin, mi-a căzut din buzunar, m-am întors să…
Mă lași? Mi-a căzut mie din sac, na! Ce zici de asta? Am tăcut. Nu știam ce să mai zic, asta era prima mea discuție cu Moș Crăciun. Bunicu’ nu vorbea aproape deloc.
I-am dat omului pachetul de Kent. L a desfăcut, a scos patru, cinci, poate șase țigări și mi l-a dat înapoi.
Bun așa? a spus. Am dat din cap.
Din întîi mă las de fumat, a zis. Și eu, am spus.
Sigur? a zis și mi-a făcut cu ochiul. Da, am spus.
Însuflețit și, totuși, nesigur, așa cum răspundeam de fiecare dată cînd mă întreba moșu-meu ceva.
Unde dragoste nu e, nimic nu e
Folkistul orașului cîntă la un colț de stradă. Peste drum de el, doi amărîți, un el și o ea. Stau așezați pe niște trepte, înfofoliți în pături. Folkistul cîntă unde dragoste nu e, nimic nu e. Amărîtul îi cîntă amărîtei unde dragoste nu e, nimic nu e. Dă s-o ia în brațe, ea îl împinge ușor, își scoate căciula, i-o aruncă-n nas. Cu toată dragostea din lume.
Bătrînul folkist primește un leu, se-nclină, continuă, nici soare nu-i, nici viață nu-i.
Bogdan Munteanu este scriitor.
Foto: Florin Lăzărescu
