Poveşti! Cine mai are timp?

Povestaşul era una dintre cele mai respectate instituţii din bătrîni. El umbla din sat în sat, ducînd veştile şi poveştile, informînd, amuzînd şi educînd... Ia staţi! Păi aiestea sînt funcţiile jurnalismului, nu? Ceea ce face din povestaşul nostru prototipul reporterului freelance. Un culegător (cultivator? vînător?) de informaţii, aflat în slujba comunităţii şi satisfăcîndu-i acesteia nevoia de a şti (căci dreptul a venit cu mult mai tîrziu, atribut al democraţiilor moderne). Dincolo de funcţia sa utilitară, de colportor de news for use - veşti de la cumătrul de peste deal, de la fetele măritate în alte sate, despre preţurile din tîrg şi cancanurile mondene ale eventualei curţi nobiliare -, povestaşul primordial disemina şi consolida mituri, credinţe comune şi cuvinte aşijderea. Povestea era mediul său de comunicare în masă. Ani buni mai tîrziu, locul poveştii ambulante a fost luat de către ceea ce numim azi, cu un cuvînt oarecum tehnic în sonoritate, reportaj. Ne învaţă cărţile de jurnalism că "reportajul este o felie de viaţă" - adică un material de mari dimensiuni, care radiografiază un personaj, un loc sau un fenomen. E un material cu detalii "vii", cu elemente de culoare, narativ (sau descriptiv, după caz), care cere imersarea reporterului (şi prin el, a consumatorului de presă) în respectiva felie de viaţă. Şi-a cunoscut perioada de glorie în anii de succes ai "ziarului pe hîrtie", cînd genul se numea, cu pompă şi panaş, grand reportage. Un grand care obligă. Era un soi de giuvaer al coroanei şi genul era atît de aproape de artă încît era tratat cu respectul datorat artiştilor, cules în volume şi studiat la şcoală, la orele de literatură (ceea ce pe nedrept mi l-a facut antipatic pe Geo Bogza - şi îmi fac acum publică mea culpa). A pătruns în televiziune cu acelaşi aplomb, la vremea în care oamenii acestei lumi erau mai puţin mobili şi călătoriile, ceva cu mult mai puţin obişnuit. El aducea lumea în faţa ochilor noştri, o povestea pentru noi şi pentru asta i se datora respect şi apreciere. Reportajul este un soi de negare a naturii exterioare a jurnalismului (de la care, în genere, cerem să fie "obiectiv", imparţial şi echidistant), pentru că cere empatie cu subiectul, vibraţie, "teză". Este şi o negare a nevoii de viteză, de instantaneu, de "acum" a jurnalismului de azi, căci el cere timp, căutare, cercetare, luarea în posesie a subiectului, reflexie. Cere timp şi de la cititor/ascultător/spectator - căci povestea se cere spusă pe îndelete. Şi pentru a treia oară neagă reportajul natura jurnalismului contemporan, cînd cere culoare, volută, cuvinte potrivite şi ritm în frază, fără a se mulţumi cu frazele mitraliate pe crawl-ul ecranului sau cu titlurile "de maxim cinci cuvinte". Şi dacă reportajul pare aşa de străin jurnalismului de azi (aşa cum îl ştim - un pic nevrotic şi capricios), de ce ne mai plîngem, de ce ne văităm că ne lipseşte şi îi căinăm absenţa din ziare şi de pe ecrane? Căci există un consens aproape general că reportajul a dispărut aproape de tot din mediile noastre, înlocuit fiind de ştire brută, infotainment şi, pe ici, pe colo o execuţie mediatică avînd pretenţii de investigaţie. Poate că, pur şi simplu, vremea lui a trecut, asemenea genului epistolar, poate că "nu mai corespunde". Cred însă că ne grăbim cu lamentaţiile. Daţi (ca mine) un search pe Google cu "reportaj" şi o să vedeţi ce obţineţi. Ce m-a surprins este multitudinea de ziare locale care adăpostesc încă acest gen, chiar şi în variantele online. Dar poate că m-am lăsat surprinsă pe nedrept. Presa locală are mai multă aplecare spre naraţie şi "local", spre culoare şi empatie. Nu pentru că ea este diferită în esenţă de cea "centrală", ci pentru că este, prin natura ei, mai apropiată de comunitatea pe care o serveşte şi mai atentă la preferinţele ei. Şi doar ştiam că la Moldova nasc şi acum grands reporters - şi vîna lor narativă, forţa povestirii lor este uluitoare. Opinia studenţească din Iaşi dă, an de an, laureaţi ai premiilor de jurnalism la secţia reportaj - şi asta nu poate fi doar o fericită întîmplare. Ştiu jurnalişti botoşeneni care şi-au strîns reportajele în volum, de citit de drag. La Bacău, la anualele gale ale presei locale, chiar şi personajele controversate au poveşti aşa de frumos spuse că mai-mai că... Presei centrale îi vine mai greu să găsească o poveste pentru tot s(t)atul. În plus, cînd un subiect generos se anunţă, el vine tot din zona presei locale, care îl va fi identificat şi "ridicat la fileu" prin vreun corespondent local (nu întotdeauna acelaşi care a găsit subiectul pe plan local). Publică şi "centralele" reportaje, dar ele sînt de departe mai puţin grand, temele sînt mai mult urbane şi atît de aproape de divertisment că îşi pierd virtutea de a povesti de dragul poveştii. Televiziunea încă mai adăposteşte, pe ici pe colo, reportaje. Grilele de programe sînt însă destul de rigide şi înghesuite şi nu mai au - fizic - spaţiu pentru poveştile de inimă. Găsesc reportajele noastre televizate un pic manieriste, cu aceleaşi mijloace de expresie - imagini frumoase, de film de artă, texte liricoide, muzici de alean dătătoare şi voci tărăgănate pierzîndu-se în silabele finale. Subiectul le mai salvează pe unele dintre ele, dar dacă ar avea cineva fantezia de a mandata cinci echipe de televiziune să facă reportaje pe acelaşi subiect, mă tem că, de la a doua proiecţie, am avea un permanent sentiment de déj