Povestea planetei

Probabil că prima poveste care m-a influențat a fost cea a cuceririi spațiului. Fiind născut în anul în care Apollo 11 ajungea pe Lună, am crescut într-o perioadă în care Andrei Bacalu prezenta la televiziunea de stat principalele misiuni spațiale, indiferent de cine erau lansate. Astfel, îmi amintesc prima misiune comună Soiuz – Apollo, plecarea sondelor Voyager (active și astăzi) sau lansarea primei navete spațiale – Columbia (în 1980, în pauza unui meci de fotbal Danemarca-România). Povestea oamenilor care pleacă să cucerească spațiul nu a fost însă singura care mi-a marcat copilăria. În aceeași perioadă, aceeași televiziune prezenta seria de documentare ale lui Jacques Yves Cousteau – Lumea tăcerii. Misterioasa și încă prea puțin cunoscuta lume a oceanului planetar m-a fascinat și m-a făcut să vreau să aflu mai multe. Să încerc să ajung și eu să descopăr acest domeniu, al Lumii Apelor, pe cît de apropiat, pe atît de necunoscut. Iar televiziunea mai dădea acces pe atunci – ce e drept, doar cu lingurița, o dată pe săptămînă – la alte povești magice care deschideau porțile cunoașterii spre planeta noastră și Univers: serialele lui Carl Sagan și James Burke și mereu interesanta Teleenciclopedie. Povestea planetei, a oceanului, marile descoperiri geografice, primii pași spre spațiu erau însă mult mai pe larg descrise în cărți pe care le-am citit și recitit în copilărie și în adolescență și pot spune că au avut un rol uriaș în devenirea mea. Am urmărit pas cu pas aventurile marilor descoperitori și cercetători, m-am bucurat alături de ei atunci cînd au reușit, am suferit atunci cînd au dat greș sau cînd au pierit. Iar în momentul în care a trebuit să decid ce vreau să fac în viață, am vrut să devin și eu parte a poveștii planetei Pămînt, a celor care încearcă să îi deslușească istoria și tainele. Nu doar povestea planetei m-a atras. În anii 1980, într-o societate lovită de teamă, lipsuri și neîncredere (multe dintre tarele de azi avîndu-și rădăcinile atunci), iubeam poveștile geologilor care se ocupau de realizarea hărților geologice și geofizice ale țării.

Erau poveștile oamenilor liberi, care trăiau cea mai mare parte a anului în afara sistemului. Plecați de acasă de primăvara pînă toamna tîrziu, lucrau ca să cartografieze fiecare rocă, fiecare vale de rîu, fiecare structură din anumite perimetre, în general spre deal și munte. Mergeau astfel din sat în sat, își stabileau singuri programul zilnic, aveau – pe scurt – ceea ce lipsea cel mai mult atunci: libertatea de a decide și de a se organiza cum vor. E drept, la fel plecau și geofizicienii, dar în echipe mult mai mari, iar relațiile în comunități mai mari erau mereu mai complicate. Cei doi sau trei geologi colegi de echipă erau mai mult decît o familie, erau frați în ale Pămîntului cu tot ceea ce însemna acest lucru. Cu timpul i-am cunoscut și pe cei care aveau să îmi devină colegi. Plecați în Deltă, cazați pe pontoane-dormitor tractate de șalupe care se deplasau cu viteza melcului, mergeau cu lunile dintr-un loc în altul, oprind aproape de fiecare dată în alt loc, încercînd să afle tot ce se putea cunoaște despre povestea Deltei și a plajelor acesteia. O viață simplă, fără echipamente moderne (dacă frigiderele pot fi considerate astfel, pentru că mulți ani aveam doar lăzi cu gheață), cînd serile pe ponton erau luminate doar două-trei ore de niște becuri chioare, alimentate de un generator electric cu motor de tractor. Însă atunci cînd pontonierul oprea generatorul, liniștea Deltei părea cea de la începuturile timpurilor. Iar nopțile fără lună umpleau cerul de stele – așa cum numai în Deltă pot fi admirate.

Anii au trecut. Mi-am urmat visul – acela de a încerca să trăiesc povestea începută de alții. Geologia s-a schimbat enorm de atunci. Geologii prospectori și cei care lucrau la hărți ca în acele vremuri sînt azi pe cale de dispariție în întreaga lume. Modul de lucru s-a schimbat, s-a modernizat, s-a dinamizat. Și temele actuale de interes sînt altele. La fel, în Deltă continuăm să lucrăm, la fel și pe coastă sau pe mare. Totul e însă mult mai rapid. Echipamentele sînt sofisticate, lipsa electricității nici nu poate fi luată în discuție. Iar nopțile cu cerul spuzit de stele sînt tot acolo – dar deja e mai greu să te afli în zone fără surse de lumină. 

Povestea continuă. Față de acum trei-patru decenii am aflat multe despre oceanul planetar. Am aflat, de fapt, cît de puține cunoaștem și cît mai avem de învățat. Cît privește geologia, știința și istoria planetei Pămînt, încă nici nu am ajuns să știm cît de puțin cunoaștem.

Adrian Stănică este cercetător științific la Institutul Național pentru Geologie Marină – GeoEcoMar, profesor onorific la Universitatea din Stirling, Marea Britanie.