Poveste fără sfîrşit

Irina PĂCURARIU
Publicat în Dilema Veche nr. 462 din 20-26 decembrie 2012
Poveste fără sfîrşit jpeg

Tatăl Lilianei a fost cel mai mare duşman al angajării ei la bibliotecă. Adică de ce să stea fata pe un scaun să păzească nişte cărţi prăfuite, dacă era atîta treabă de făcut în casă? Cineva trebuia să mai meargă şi pe la pădure, aveau animale de îngrijit, plus că, la un moment dat, i-ar fi plăcut să-i rupă uşa şi vreo doi nepoţi. Cum se mai spunea pe la Coada Lacului – locul unde Bicazul se termină într-un ochi de apă prelung cît o lacrimă de rămas bun –, femeia ar cam trebui să fie păstrată pentru viaţa dinăuntru, nu pentru cea dinafara curţii. Iaca, na! Să piardă vremea într-o bibliotecă!? Pentru cîţiva lei...

Acolo, la ei la Hangu, cei mai mulţi dintre săteni încă aşteaptă seceta – cînd se retrag apele, se uită în zare, spre mijlocul apei, acolo unde era vatra vechiului sat, să-şi întîlnească umbra fostelor gospodării de pe fundul lacului. Sînt urmaşii celor strămutaţi atunci cînd s-a deschis şantierul „mării dintre munţi“ – cum titra presa pe la sfîrşitul anilor ’60 despre lacul de acumulare de la poalele Ceahlăului. Biserica, acoperită atunci de ape, n-a mai fost ridicată niciodată pe coama dealului, unde sînt acum casele cele noi şi, de fiecare dată cînd se prăpădeşte cineva prea tînăr sau vine pe capul lor vreo nenorocire de secetă, preferă să creadă că sfinţii de pe fundul apei trimit cîte o canonadă către muritorii care au făcut ca pînă şi sfînta catapeteasmă să ajungă bună de înecat.

Liliana a fost prima pe care am sunat-o. Începusem să caut rost printre ideile venite de la Organizaţia IREX, prin care Fundaţia „Bill & Melinda Gates“ răspîndea milioane de dolari către bibliotecile din toată lumea – adică trimiteau calculatoare şi se asigurau că în fiecare loc există un post de bibliotecar ocupat cu normă întreagă şi o conexiune la Internet –, iar din lista de posibile poveşti, a ei părea cea mai fără miez. Mi se spusese doar că Liliana face acolo, la bibliotecă, de toate. Şi, cînd auzi aşa, te cam gîndeşti că pe la noi „de toate“ înseamnă aproape întotdeauna mai nimic. Habar n-am ce duh m-a făcut să sun la Hangu, dar am făcut-o.

Cum poţi avea îngăduinţă faţă de ceea ce poate părea o idee sinucigaşă: să scrii despre biblioteci – fie ele de ţară sau de oraş –, a priori bastioane de derizoriu, într-o societate de cititori care prinde „cele mai bune“ locuri doar la coada listei? Consumul de carte din România încă ne plasează pe ultimul loc în rîndul ţărilor din Uniunea Europeană, avînd în vedere că un român cheltuieşte pentru cărţi cam 5 euro în fiecare an. Aşa că aş minţi să revendic orice urmă de entuziasm în impulsul de a o cunoaşte pe numita Liliana, oricine ar fi fost ea. 

* * * 

„Ştiaţi că există în România o bibliotecă unde rafturile sînt date cu vopsea roşie doar pe muchia de afară, care se vede? Nu, nu avem de-a face cu un exerciţiu estetic sofisticat, doar atîţia bani de vopsea a avut Liliana. ş...ţ Pantaloni negri, o cămaşă albă şi maximum 50 de kilograme. Părul ondulat îi încadrează faţa delicată şi de după ochelarii cu sticle groase se lasă văzuţi ochii despre care aveam să ştiu că plîng repede. Credeam că ochelarii au apărut din cauza cititului, dar m-a lămurit repede că este mai mult de atît – cu miopia progresivă s-a născut şi de asta nu a putut avea niciodată copii. ş...ţ Totul e făcut de mîna ei, fiecare scîndură, carte, calculator au fost urcate în această mansardă ca într-un ritual de purificare. Este bibliotecar de 22 de ani (deşi aş fi spus că atîţia ani are) şi mare parte din timp a încercat să se bucure de meserie într-un fost sediu de CAP, unde vara te topeai şi iarna îţi crăpa de ger pielea de pe mîini. ş...ţ Am urmat-o pe scările care duc la mansarda grădiniţei din Hangu – clădire nouă, cu tencuială proaspătă la vedere – şi, în faţa unor portiţe de lemn care ţin loc de intrare, s-a întors şi mi-a spus: «Am ajuns!». Îi străluceşte de emoţie toată faţa şi simţi aproape fizic cît de tare îşi doreşte ca ţie, trecător accidental, să îţi placă ceea ce vezi.“ (fragmente din „Instantaneee cu şi fără Liliana“, Căutătorii de poveşti, Humanitas, 2012) 

* * *

Cu Liliana am intrat în povestea asta cu poveşti, şi pentru că a fost începutul, şi pentru că e un fel de „fără sfîrşitul“. După un an, tatăl Lilianei a venit la directorul de la Biblioteca Judeţeană din Piatra Neamţ, de care aparţine şi mica bibliotecă din Hangu. Pe masa plină de cărţi a directorului, a strecurat un caş proaspăt. Recunoştea aşa că a greşit.

Am început să cred că poveştile astea, din locuri unde aparent nu sînt poveşti, ajung un lanţ al slăbiciunilor, care se întinde de cînd ne naştem şi pînă plecăm. Recent, Cristina Hermeziu, prietena mea de la Paris, scria pe blogul său de pe adevarul.ro: „Practic, Radu Paraschivescu, Cătălin Ştefănescu, Irina Păcurariu şi Vlad Petreanu s-au dus să deschidă la propriu uşa unor biblioteci de ţară, care îndeobşte nu există, de vreme ce viaţa s-o fi întîmplînd ea peste tot, dar cine ce habar are: şi-atunci jurnaliştii cu pricina s-au apucat să distribuie certificate de naştere sub formă de poveşti despre oameni şi cărţi, oameni şi cuvinte, oameni şi întîlniri...“ şi tot aşa... spune Cristina despre noi şi poveştile din biblioteci. Mi-a venit să postez un comment: „Cristina dragă, poate că ăsta este şi rostul poveştilor. Să ajungă la tine ca să le pui aură. La fel cum au deasupra capetelor îngerii pe care o prietenă comună îi atîrnă în pom de fiecare Crăciun. Ca să-i amintească de mama ei. Aşa şi tu, ai deschis o carte, ca să mai pot eu închide un cerc“.

Cristina susţine că sîntem fiecare dintr-o poveste, aşa cum sîntem fiecare dintr-o ţară, şi că viaţa este mereu în altă parte decît cea în care priveşti – zice ea, care acolo, în suburbia ei burgheză din sudul Parisului, scrie şi respiră încă în limba română. Rămîne de văzut dacă, într-adevăr, lîngă cărţi se coagulează ceva, o nevoie de alteritate, de relaţie umană, de celălalt. Un „pumn de cuvinte pe tastatura latopului“ sau mai mult ne-a transformat totuşi în „colportori – cei care fac poveştile să circule, într-o carte, la televizor sau la radio, într-o revistă, pe un blog“.

Am încă sentimentul că ceea ce conta cu adevărat am păstrat pentru mine, ca pe un mare secret. Călătoriile mele şi-au găsit rost abia cînd am aflat că pentru o bibliotecară ca Liliana, de la Hangu, cîţiva puştani dau log out la Crusader şi s-au apucat de pictat feţe de sfinţi pe baloane, doar ca s-o vadă pe Liliana zîmbind. Sau cînd m-am oprit, mult mai mult decît mi-am propus, să aflu cît se poate despre Gigi Sinatra. Sau cînd m-am lăsat trimisă acasă, scurt, cu-o înjurătură, de un veterinar cu darul băutului, pe care încercau să-l ascundă toţi, şi el tot apărea hotărît să strice poza de familie dintr-o bibliotecă măruntă, pitită după tufe de nu-mă-uita. Nu i-a ieşit!

Poate nu degeaba scria Cristina pe blog că m-am aşezat, într-una din poveşti, la masă cu un carré de dame, „pe o faţă de masă grea, din catifea de culoarea pămîntului“, ca o Şeherezadă la poveşti de înduplecat moartea. Am plecat la drum mai tîrziu decît colegii mei de călătorie şi am fost mereu sub presiunea de a-i prinde din urmă. Pînă într-o zi, începută în zori cu nişte poveşti trimise Sabinei Ştirb – omul din „umbra“ acestei campanii. Era ziua în care aş fi putut, la căderea serii, să mai dau de la mine doar un post-scriptum: „călătoare de carieră, şi-a găsit tragicul sfîrşit la volanul maşinii în care îşi petrecuse mare parte din viaţă“. Accidentul s-a consumat, dar finalul fie m-a ratat el, fie l-am ratat eu (Slavă Domnului!). La cîtva timp după ce am reînceput să îmi folosesc mîna dreaptă, scriu că nu există privilegiu mai mare decît să fii liber. De frici, de dorinţe sau de finaluri. La fel ca fiecare dintre oamenii pe care i-am găsit în această călătorie fără sfîrşit.

Irina Păcurariu este jurnalistă. În 2012, a realizat, la TVR 1, emisiunea România deşteaptă.

Foto: Liliana Pintea

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Ucrainenii au distrus un vehicul blindat rusesc rar, proiectat pentru a transporta liderii ruși în caz unui atac nuclear, biologic sau chimic
Ucraina a distrus un vehicul blindat rusesc rar folosit pentru prima dată la dezastrul nuclear de la Cernobîl .
image
Geamăna siameză Abby Hensel s-a căsătorit. Motivul pentru care femeile nu au recurs la operația de separare VIDEO
Una dintre cunoscutele gemene siameze Abby și Brittany Hensel și-a găsit dragostea adevărată. Conform Mirror, tânăra Abby Hensel, în vârstă de 34 de ani, s-a căsătorit cu Josh Bowling, asistent medical și veteran al armatei Statelor Unite.
image
Un român care a cumpărat de pe Facebook un permis fals de conducere s-a dus la poliție să-l reînnoiască
Un bărbat din Alba Iulia a fost condamnat la 4 luni și 20 de zile de pușcărie, pentru complicitate la fals în legătură cu permisul său de conducere.

HIstoria.ro

image
Cum percepea aristocrația britanică societatea românească de la 1914?
Fondatori ai influentului Comitet Balcanic de la Londra, frații Noel și Charles Buxton călătoresc prin Balcani, în toamna anului 1914, într-o misiune diplomatică neoficială, menită să atragă țările neutre din regiune de partea Antantei.
image
Istoricul Maurizio Serra: „A înțelege modul de funcționare a dictaturii ne ajută să o evităm” / INTERVIU
Publicată în limba franceză în 2021, biografia lui Mussolini scrisă de istoricul Maurizio Serra, membru al Academiei Franceze, a fost considerată un eveniment literar şi istoric.
image
Procesul „Numai o guriță”, o noutate pentru justiția română la început de secol XX
În primăvara anului 1912, pictorul Gore Mircescu îl aducea în fața justiției pe librarul Constantin Sfetea, pe motivul reproducerii neautorizate a uneia din lucrările sale – „Numai o guriță” – pe care cel din urmă o folosise la ilustrarea unor cărți poștale.