Portrete bucureştene

Publicat în Dilema Veche nr. 475 din 21-27 martie 2013
Portrete bucureştene jpeg

Umblînd prin zona Cocor – Colţei – Moşilor vechi, cu o escală în Pasajul englez, am dat de cîteva (ultimele rămase?) ateliere ale micilor meseriaşi bucureşteni. Pe care i-am întrebat cum le mai merge, cum s-au adaptat vremurilor şi care e, pînă la urmă, povestea lor... (I. P.)

Ceasornicarul din Pasajul Englez

Dumitru Radu mă numesc. Lucrez de mic copil. Tata a fost ceasornicar-bijutier, şi cam toţi unchii mei, la fel. E o tradiţie de familie. Tata lucra la Artă şi Precizie. Apoi a fost particular. A plecat de la ţară şi a venit în Bucureşti. S-a angajat la un atelier de evrei, la Intercontinental, şi i-a plăcut, că şi la ţară lucra la ceasuri, le desfăcea. A fost întîi ucenic. I-au dat o cameră unde să stea. El dormea, mînca la ei, făcea curat. Şi a furat meseria. Meseria se fură, aici nu poţi da meditaţii. Apoi şi-a deschis propriul atelier.

Sînt şi cărţi de ceasornicărie. Există nişte principii generale? Ca să faci un ceas, trebuie să exersezi. Ca la un muzician – dacă nu mai dai din degeţele, amorţesc. Dacă-ţi tremură mîna, nu poţi lucra. E vorba de precizie, de fineţe. Dacă dai un rateu...

Întîi faci evaluarea: deschizi ceasul, vezi ce-i defect înăuntru. Dacă nu merită, nu-l iei. Principiul e cam acelaşi: roţi, arc, minutare, cadran. Pleacă de la arcul motor, care e o bandă de oţel. În momentul în care întorci ceasul, ea se înşurubează, se strînge. Şi tinde să revină la loc. Şi atunci, începe punctul motor al ceasului. Apoi intervin complicaţiile: calendarul, fazele lunii, repetiţiile, bătăile, soneria.

Materialele fac diferenţa între ceasurile bune şi mai puţin bune. Sînt roţi, precum la cele chinezeşti, din materiale moarte, arcuri care nu sînt bine oţelite, pîrghii care nu sînt bune şi se rup. Ceasurile bune folosesc un oţel ca lumea, un bronz ca lumea, bine călit.

Pretenţiile sînt diferite: unii vor numai ceasuri cu baterii, şi alţii doar mecanice. Sînt persoane care ţin nepărat să-şi întoarcă ceasul la 24 de ore. Nu le plac cele în care pui bateria şi o schimbi după doi ani.

Am şi aici o colecţie de ceasuri pe care le-am salvat, au fost într-o stare deplorabilă. Le-au adus oamenii sau le-am cumpărat din tîrguri: un ceas franţuzesc de pe la 1870, în stare de funcţionare, cu bătăi din sfert în sfert de oră, care cîntă un menuet la ora exactă; o pendulă cu calendar, cam de pe la 1900, făcută la noi, pe comandă, care a fost într-un castel; un Gustav Becker – o pendulă extraordinar de bine făcută, cu bătăi din sfert în sfert de oră, cu Big Bang-ul; unul cu pitpalac, cehoslovac; pendula mare – un ceas franţuzesc într-o formulă impecabilă (roţile alea aşa sînt de bine călite că, dacă dai cu pila pe ele, alunecă ca pe sticlă – e bronz călit; un ceas care se întoarce o dată pe an, nemţesc). Un mic muzeu.

Reparaţiile diferă, de la client la client. Fiecare ceas are altceva. Din păcate, nu mai avem şcoli de ceasornicărie, cum erau înainte: Ceasornicărie, Bijuterie şi Optică. Eu am furat efectiv meseria de la tata. Dar am avut înclinaţie către asta. Am prieteni care, tot aşa, au avut părinţii ceasornicari, şi nu au reuşit.

Mai sînt vreo zece ceasornicari în Bucureşti, nu i-am numărat exact. Reparaţia unui ceas poate să dureze o oră, dar poate să dureze şi o lună. Poţi lucra zile întregi. De asta le iau acasă, unde nu mă deranjează nimeni. Am pensete, şurubelniţe. Acum, pentru curăţat, există roboţi.

Am fost în Elveţia. Acolo, ca să devii ceasornicar, faci şcoală şase ani şi, după şase ani, eşti ucenic. Ei îşi păstrează tradiţia. Şi noi am avut, dar s-a dus.

Zgomotul ceasurilor parca nici nu-l aud. Asta e senzaţia tuturor clienţilor: un ceas parcă e un suflet în casă. Cînd nu mai merge pendula, parcă le lipseşte ceva.

Urmaşi nu am. Am încercat să învăţ mai mulţi copii. Nu am reuşit. Ce, lumea se opreşte la mine? O să practice alţii...

Ce spune un blănar

Sînt Ion Tolea, de la Societatea Grand Model, înfiinţată în 2005, care se ocupă cu reparaţii din blană, piele, cojoace. Lucru la comandă.

Am învăţat meseria la locul de muncă, am fost ucenicul fratelui meu. Ascultam de toţi meşterii bătrîni. Nu se purtau urît. Că te puneau să dai cu mătura nu era mare lucru. Acum nu mai vrea nici un tînăr să înveţe. În primul rînd, s-a desfiinţat şcoala, o şcoală profesională care era la Iaşi. Acum, cînd vrea cineva să se ducă la meserie, nu are unde să se ducă să-nveţe. Eu, ca să învăţ un ucenic, trebuie să-l plătesc. Înainte, plăteau părinţii copilului care voia să înveţe meserie.

Trebuie să înveţi să ţii cuţitul în mînă, să croieşti. Trebuie, totuşi, să ai talent. Dar la o vîrstă fragedă, poate oricine să facă asta. La maturitate e mai greu. Esenţial este să-ţi placă ceea ce faci.

Cel mai mult se cer reparaţii. De blană, de cojoace, de piele. La blană, fac de la zero. La cojoace, mai puţin. Se poartă vulpea polară. Şi pe urmă nurca. De la 3500 pînă la 7000. Le luăm de la o fermă.

Povestea unui tapiţer

Mă numesc Tănase Cristian şi mă ocup cu reparaţii tapiţerie: paturi, fotolii, canapele, scaune şi execuţii de huse auto. De pildă, dacă vine omul cu un scaun ca ăsta (n.a: ni-l arată), îl dezbrăcăm, îi punem un material interior, apoi o altă stofă, îl mai încleiăm dacă se mişcă, îl vopsim. Se aruncă materialele vechi, se pun altele noi. Acum, scaunele noi se fac cu burete, nu cu arcuri sau zegras. Nu mai sînt din lemn – de stejar, de nuc, de cireş –, ci din PAL. Deşeuri de lemn. Un scaun revine cam la 25-30 de lei. Dar eu mai repede le-aş repara pe astea vechi, pentru că ştiu ce-nseamnă. Pe vremuri, un scaun venea cam 100 de lei. Erau şi de 50, şi de 70... Acum se vinde firma – Ikea.

De fapt, tapiţeria nu e meseria mea, am angajaţi. Sînt tapiţeri care au învăţat de mici. La cooperativa Mobilă şi Tapiţerie – care mai există, dar nu se mai face şcoală. E pe cale de dispariţie. Generaţia asta, de 35-40 de ani, e cam ultima.

M-am orientat spre tapiţerie pentru că nu aveam ce să fac. Am lucrat la Electroaparataj, ca lăcătuş mecanic. Am cumpărat spaţiul, era tot tapiţerie. Am angajat oamenii. Eu, unul, nu lucrez. Teoretic, ştiu foarte bine...

Mobilei la care ni se aduce materialul iniţial, îi punem la loc… Dacă are arcuri, punem arcuri, dacă are burete – burete. Zegras nu mai există.

Am avut mobilă foarte veche, Biedermeier, rococo, nu neapărat clienţi celebri. Dacă vrea cineva un scaun ca lumea, îşi ia din ziar. De la antichităţi. Mai sînt în consignaţii, dar sînt foarte scumpe. Au apărut şi unele din afară, dar sînt turnate.

Doar arcurile se fac la noi, la Cîmpia Turzii. Dar nu mai e calitatea aia, sînt din fier mort, înainte erau din oţel.

a consemnat Iaromira POPOVICI

Foto: L. Muntean

Alegeri fără zvîc  Pariem? jpeg
Libertățile lui Niță
Dosarul de față marchează un secol de la acea Constituție și o privește cu luciditate.
constitutia din 1923 2 jpg
Triumful efemer al brătianismului – Constituția de la 1923
Constituția de la 1923 este, în termeni politici, juridici şi simbolici, apoteoza lui Ioan I.C.Brătianu
img jpg
De la formă la forță: starea de asediu
O altă Constituție urma să fie proclamată la sfîrșitul lui februarie 1938, instaurînd formal autoritarismul carlist.
p 11 Carol al II lea WC jpg
Între bovarism și realitate tradiții constituționale la centenar
Constituția din 1923 e mai mult un abandon al constituționalizării și, în felul ei, un pas precar spre maturizare.
p 12 Juliu Maniu WC jpg
p 13 Statuia lui Ion I C  Bratianu WC jpg
Cît de liberală putea fi Constituția din 29 martie 1923?
Din punct de vedere politic, adoptarea Constituției României Mari reprezintă un considerabil succes al PNL.
culisele promulgarii constitutiei din 1923 bataie ca in filme in jpg
A fost suficient să vi se prezinte chestiunea femeilor...
Dl. V. Pella: Ce legătură are igiena cu drepturile politice ale femeilor?
Mîntuirea biogeografică jpeg
Azi, cu gîndul la mîine
Preocuparea pentru sustenabilitate are, în tot cazul, o natură problematizantă, interogativă, deschisă, care nu poate decît să placă „omului cu dileme”.
Green office space jpg
Despre sustenabilitate, azi
Consumul sustenabil nu presupune, implicit, o renunțare la consum, ci presupune, mai degrabă, o schimbare a comportamentului consumatorilor
p 14 Uzina electrica Filaret WC jpg
Electrificarea Bucureștiului
Orașul București a fost iluminat succesiv cu: lumînări de seu, păcură, uleiuri grele, petrol și electricitate.
Construction workers raising power lines   DPLA   fd565d9aa7d12ccb81f4f2000982d48a jpg
Uzina de Lumină – o istorie de peste un secol
Drept urmare, Uzina de Lumină a continuat să funcționeze doar ocazional, în caz de avarii în sistem, pînă în 1973, cînd, după 74 ani, și-a încheiat definitiv funcționarea.
p 10 jpg
În numele generațiilor viitoare
Cum privim spre generațiile viitoare?
p 12 WC jpg
Monahismul. Sustenabilitatea perenă
Tensiunile legate de ceea ce numim acum sustenabilitate și reziliență au existat dintotdeauna, fără îndoială.
p 11 BW jpg
Sfîrșitul războiului cu natura
Tăiem păduri în timp ce aducem în țară și îngropăm sau ardem mii și mii de tone de deșeuri.
marius jpg
Ecranul vieții noastre
Era anul 1923 cînd un imigrant rus, pe nume Vladimir K. Zworykin (1888-1982), angajat al unui centru de cercetare american din Pittsburg, a patentat iconoscopul, prima cameră de televiziune electronică.
p 10 Truta WC jpg
Mica/marea istorie a TVR
Un tezaur fabulos, aș zice, o adevărată mină de aur pentru cineva care s-ar încumeta să scrie o istorie extinsă a televiziunii din România.
p 11 Preutu jpg
„Televiziunea nu trebuie concurată, trebuie folosită”
Cultul personalității liderului se resimțea și în cele două ore de program TV difuzate zilnic.
Family watching television 1958 cropped2 jpg
p 13 Negrici jpg
Ecranism și ecranoză
Din nou, patologia ecranozei. Se întrevede oare vreun leac pentru această psihoză de masă?
p 14 Ofrim jpg
Cutia cu spirite
La începuturile cinematografiei, spectatorii nu suportau să vadă prim-planuri cu fețe de oameni, cu mîini sau picioare.
p 15 Wikimedia Commons jpg
Artă cu telecomandă sau jocurile imaginii
Arta strînge în jurul ei, dar o face pe teritoriul ei, în condițiile ei. Pentru lucrarea de artă fundalul e muzeul, galeria, biserica, cerul liber; pentru televizor, e propria ta amprentă, intimă și unică.
E cool să postești jpeg
O oglindă, niște cioburi
Pe de altă parte, blamînd lipsa de valori și societatea pervertită, nu vorbim și despre o comoditate a pesimismului?
p 10 WC jpg
Pe vremea mea, valoarea n-avea număr!
Valoarea mea s-a redus deodată la impactul asupra „bateriei“ corpului unui om.
p 11 jpg
„Privatizarea” valorilor: o narațiune despre falșii campioni ai bunului-simț
Mulți cred că generația mea e anomică. Nu e adevărat, și pe noi ne ajută istoria, în felul nostru.

Adevarul.ro

image
Regrete printre românii care au trecut la Hidroelectrica. Au fost atrași cu un preț mic, dar situația se schimbă
Cele mai multe contracte expiră în curând, iar oamenii se plâng că nici măcar nu au fost notificați de furnizor.
image
Cronica unei crime cu ucigaș cunoscut. Ancheta a durat 10 ani, deși polițiștii știau cine este făptașul
Autorul unei crime comise în urmă cu 15 ani s-a bucurat de libertate în tot acest timp, cu toate că anchetatorii aveau martori și probe care îl incriminau direct.
image
Alimentul care ar răspândi cancerul în tot corpul: „Are ceva în el care îl face un catalizator puternic“
Autorii studiului sunt de părere că acest lucru ar putea fi combătut prin medicamente sau diete speciale. Însă, pentru asta studiile clinice ar trebui să treacă la subiecți umani.

HIstoria.ro

image
Statul sovietic paralel în România. Rețeaua colonelului Zudov
Prin sintagma „stat sovietic paralel” înțelegem mecanismul clandestin prin care Uniunea Sovietică a instituit controlul total asupra suveranității statului român.
image
Povestea marilor cutremure ce au zguduit spațiul românesc
La mijlocul lunii februarie a acestui an, orașul Târgu Jiu și localitățile învecinate au fost afectate de o serie de cutremure care, deși nu au produs pierderi de vieți omenești sau pagube materiale majore, au stârnit panică în rândul populației.
image
Irina Bossy-Ghica: „Îmi consacru toate eforturile pentru a reconstrui ceea ce înaintașii mei au clădit”
Stră-strănepoata lui Ion Ghica și a lui Gheorghe Grigore Cantacuzino a plecat din România în liceu, în 1973, și s-a reîntors prima oară 17 ani mai târziu, după „Revoluția” pe care ține s-o scrie cu ghilimele.