Portrete bucureştene

Umblînd prin zona Cocor – Colţei – Moşilor vechi, cu o escală în Pasajul englez, am dat de cîteva (ultimele rămase?) ateliere ale micilor meseriaşi bucureşteni. Pe care i-am întrebat cum le mai merge, cum s-au adaptat vremurilor şi care e, pînă la urmă, povestea lor... (I. P.)

Ceasornicarul din Pasajul Englez

Dumitru Radu mă numesc. Lucrez de mic copil. Tata a fost ceasornicar-bijutier, şi cam toţi unchii mei, la fel. E o tradiţie de familie. Tata lucra la Artă şi Precizie. Apoi a fost particular. A plecat de la ţară şi a venit în Bucureşti. S-a angajat la un atelier de evrei, la Intercontinental, şi i-a plăcut, că şi la ţară lucra la ceasuri, le desfăcea. A fost întîi ucenic. I-au dat o cameră unde să stea. El dormea, mînca la ei, făcea curat. Şi a furat meseria. Meseria se fură, aici nu poţi da meditaţii. Apoi şi-a deschis propriul atelier.

Sînt şi cărţi de ceasornicărie. Există nişte principii generale? Ca să faci un ceas, trebuie să exersezi. Ca la un muzician – dacă nu mai dai din degeţele, amorţesc. Dacă-ţi tremură mîna, nu poţi lucra. E vorba de precizie, de fineţe. Dacă dai un rateu...

Întîi faci evaluarea: deschizi ceasul, vezi ce-i defect înăuntru. Dacă nu merită, nu-l iei. Principiul e cam acelaşi: roţi, arc, minutare, cadran. Pleacă de la arcul motor, care e o bandă de oţel. În momentul în care întorci ceasul, ea se înşurubează, se strînge. Şi tinde să revină la loc. Şi atunci, începe punctul motor al ceasului. Apoi intervin complicaţiile: calendarul, fazele lunii, repetiţiile, bătăile, soneria.

Materialele fac diferenţa între ceasurile bune şi mai puţin bune. Sînt roţi, precum la cele chinezeşti, din materiale moarte, arcuri care nu sînt bine oţelite, pîrghii care nu sînt bune şi se rup. Ceasurile bune folosesc un oţel ca lumea, un bronz ca lumea, bine călit.

Pretenţiile sînt diferite: unii vor numai ceasuri cu baterii, şi alţii doar mecanice. Sînt persoane care ţin nepărat să-şi întoarcă ceasul la 24 de ore. Nu le plac cele în care pui bateria şi o schimbi după doi ani.

Am şi aici o colecţie de ceasuri pe care le-am salvat, au fost într-o stare deplorabilă. Le-au adus oamenii sau le-am cumpărat din tîrguri: un ceas franţuzesc de pe la 1870, în stare de funcţionare, cu bătăi din sfert în sfert de oră, care cîntă un menuet la ora exactă; o pendulă cu calendar, cam de pe la 1900, făcută la noi, pe comandă, care a fost într-un castel; un Gustav Becker – o pendulă extraordinar de bine făcută, cu bătăi din sfert în sfert de oră, cu Big Bang-ul; unul cu pitpalac, cehoslovac; pendula mare – un ceas franţuzesc într-o formulă impecabilă (roţile alea aşa sînt de bine călite că, dacă dai cu pila pe ele, alunecă ca pe sticlă – e bronz călit; un ceas care se întoarce o dată pe an, nemţesc). Un mic muzeu.

Reparaţiile diferă, de la client la client. Fiecare ceas are altceva. Din păcate, nu mai avem şcoli de ceasornicărie, cum erau înainte: Ceasornicărie, Bijuterie şi Optică. Eu am furat efectiv meseria de la tata. Dar am avut înclinaţie către asta. Am prieteni care, tot aşa, au avut părinţii ceasornicari, şi nu au reuşit.

Mai sînt vreo zece ceasornicari în Bucureşti, nu i-am numărat exact. Reparaţia unui ceas poate să dureze o oră, dar poate să dureze şi o lună. Poţi lucra zile întregi. De asta le iau acasă, unde nu mă deranjează nimeni. Am pensete, şurubelniţe. Acum, pentru curăţat, există roboţi.

Am fost în Elveţia. Acolo, ca să devii ceasornicar, faci şcoală şase ani şi, după şase ani, eşti ucenic. Ei îşi păstrează tradiţia. Şi noi am avut, dar s-a dus.

Zgomotul ceasurilor parca nici nu-l aud. Asta e senzaţia tuturor clienţilor: un ceas parcă e un suflet în casă. Cînd nu mai merge pendula, parcă le lipseşte ceva.

Urmaşi nu am. Am încercat să învăţ mai mulţi copii. Nu am reuşit. Ce, lumea se opreşte la mine? O să practice alţii...

Ce spune un blănar

Sînt Ion Tolea, de la Societatea Grand Model, înfiinţată în 2005, care se ocupă cu reparaţii din blană, piele, cojoace. Lucru la comandă.

Am învăţat meseria la locul de muncă, am fost ucenicul fratelui meu. Ascultam de toţi meşterii bătrîni. Nu se purtau urît. Că te puneau să dai cu mătura nu era mare lucru. Acum nu mai vrea nici un tînăr să înveţe. În primul rînd, s-a desfiinţat şcoala, o şcoală profesională care era la Iaşi. Acum, cînd vrea cineva să se ducă la meserie, nu are unde să se ducă să-nveţe. Eu, ca să învăţ un ucenic, trebuie să-l plătesc. Înainte, plăteau părinţii copilului care voia să înveţe meserie.

Trebuie să înveţi să ţii cuţitul în mînă, să croieşti. Trebuie, totuşi, să ai talent. Dar la o vîrstă fragedă, poate oricine să facă asta. La maturitate e mai greu. Esenţial este să-ţi placă ceea ce faci.

Cel mai mult se cer reparaţii. De blană, de cojoace, de piele. La blană, fac de la zero. La cojoace, mai puţin. Se poartă vulpea polară. Şi pe urmă nurca. De la 3500 pînă la 7000. Le luăm de la o fermă.

Povestea unui tapiţer

Mă numesc Tănase Cristian şi mă ocup cu reparaţii tapiţerie: paturi, fotolii, canapele, scaune şi execuţii de huse auto. De pildă, dacă vine omul cu un scaun ca ăsta (n.a: ni-l arată), îl dezbrăcăm, îi punem un material interior, apoi o altă stofă, îl mai încleiăm dacă se mişcă, îl vopsim. Se aruncă materialele vechi, se pun altele noi. Acum, scaunele noi se fac cu burete, nu cu arcuri sau zegras. Nu mai sînt din lemn – de stejar, de nuc, de cireş –, ci din PAL. Deşeuri de lemn. Un scaun revine cam la 25-30 de lei. Dar eu mai repede le-aş repara pe astea vechi, pentru că ştiu ce-nseamnă. Pe vremuri, un scaun venea cam 100 de lei. Erau şi de 50, şi de 70... Acum se vinde firma – Ikea.

De fapt, tapiţeria nu e meseria mea, am angajaţi. Sînt tapiţeri care au învăţat de mici. La cooperativa Mobilă şi Tapiţerie – care mai există, dar nu se mai face şcoală. E pe cale de dispariţie. Generaţia asta, de 35-40 de ani, e cam ultima.

M-am orientat spre tapiţerie pentru că nu aveam ce să fac. Am lucrat la Electroaparataj, ca lăcătuş mecanic. Am cumpărat spaţiul, era tot tapiţerie. Am angajat oamenii. Eu, unul, nu lucrez. Teoretic, ştiu foarte bine...

Mobilei la care ni se aduce materialul iniţial, îi punem la loc… Dacă are arcuri, punem arcuri, dacă are burete – burete. Zegras nu mai există.

Am avut mobilă foarte veche, Biedermeier, rococo, nu neapărat clienţi celebri. Dacă vrea cineva un scaun ca lumea, îşi ia din ziar. De la antichităţi. Mai sînt în consignaţii, dar sînt foarte scumpe. Au apărut şi unele din afară, dar sînt turnate.

Doar arcurile se fac la noi, la Cîmpia Turzii. Dar nu mai e calitatea aia, sînt din fier mort, înainte erau din oţel.

a consemnat Iaromira POPOVICI

Foto: L. Muntean