Portret de mitocan etern
Un amic, al cărui nume îl trec sub adîncă şi sacră tăcere, a scris „O istorie critică a mitocăniei la români de la origini pînă în prezent. Studiu comparat“. Scrierea e complet inaccesibilă. Din ea afli totul: despre boieri şi voievozi mojici şi mitocani, despre bădărănia animalelor de casă, despre orzul de neam prost, cu mituri, rituri, legende, snoave şi lungi băgări de seamă care te bagă în mormînt prin erudiţie şi fineţe. Veţi întreba cine e mitocanul. Vă răspund. E cel care zace în fiecare din noi, mai leneş sau mai activ, umbra noastră, cum ar spune ilustrul. De acolo, din profunzimi, zbiară, înjură, bîrfeşte, scoate zgomote necuviincioase şi hohoteşte. Oamenii bine crescuţi îl ţin în frîu pe fratele lor barbar. Geniul lui Rabelais îl scoate la iveală în chip strălucit. Cortegiile carnavaleşti îl aduc pe mitocan în piaţa publică, spre spaima şi deliciul privitorilor.
Necuviinţa ordinară e blamabilă. Mîrlanul te calcă pe picior, te scuipă, aruncă ambalaje de merdenele pe jos, nu strînge după cîine. De obicei e sfidător. Ştie regulile şi le calcă cu voluptate. Locuieşte deseori în palate şi umblă cu maşini scumpe. Îl caută pe omul cuviincios să-l calce pe bătături. Trăieşte din spectacol. Din încontrări publice. Dumneata, iubite cititor, eşti bine crescut, respectuos, şi ca atare neinteresant. Nu eşti strident. Viaţa ta ordonată e incoloră. Nu ai gustul bîlciului. Mitocanul trage din fire spre tot ce strică rînduiala. E obscen cu haz sau fără. E deviant. „N-are manere.“ Ne primejduieşte tihna, dar ne obligă să medităm asupra ordinii pe care o atacă.
Aţi observat că ţin la mitocan, la cel carnavalesc, care întrerupe calmul şi gravitatea, care sparge rutina. Ţoapa şi ţopîrlanul derivă din interjecţia „ţop“. Înseamnă că saltul ludic, ţopăitul opus mersului măsurat definesc categoria bădăranului? Există mitocănii rituale demne de toată stima, dacă ar fi s-o cotim puţin spre antropologie. Obscenităţile sînt obligatorii în vechile nunţi. Batjocura îi însoţea pe romanii cuceritori în ceremoniile triumfului. O spune Bahtin. Sînt, după cum bănuiţi, un mitocan cu lecturi. Alteori, mascaţii spun măscări. Ni se arată un falus de lemn împotriva bunei creşteri. Mitocănia ordinară dezgustă. Mă întreb de ce nu-i ard o scatoalcă bădăranului, de ce nu-l înjur de mamă, de ce nu-l pun să lingă asfaltul pe care-l impurifică. De ce nu-l ia „poliţiunea“, cum vrea Ziţa. Mitocanul extraordinar, însă, nu trebuie să dispară. Are rostul lui în existenţa legii, pe care în cele din urmă – spun svanţii – o consolidează.
Gorică Pirgu e mitocanul enigmatic, demon al carnavalului, călăuză în noapte şi în călătoria spre Dincolo, maestru de ceremonii funebre, însoţit la întoarcerile acasă de paparude, urşi şi căluşari. Nu vă urez să-l imitaţi. Nici nu vă ţin curelele. Să nu-i iubiţi pe mitocani. Doamne fereşte! Gîndiţi-vă, totuşi, la plictiseala enormă a unei societăţi perfecte, fără nici un accident detestabil. Îţi vine să te sinucizi într-o asemenea lume, dacă nu te ucide ea mai întîi, fiindcă în esenţa ei este o închisoare. Fiţi mitocani cu graţie. Mitocani reflexivi. Nu vă feriţi de ridicul. Absenţa lui este mortală.
Mitocanul e inepuizabil. Dacă nu te răzbeşte în luptă dreaptă, îţi dă la gioale. Cine nu are o rudă ticăloasă? Mîrlanul te face responsabil pentru tot neamul tău, îţi numără amantele (amanţii) în public, îţi scoate pe nas cusururile trupeşti. Conflictul dintre oamenii civilizaţi şi mitocani se sfîrşeşte de obicei cu victoria celor din urmă. Dacă au o brumă de talent, te inundă cu invective uneori savuroase. Te copleşesc. Te lasă lat. Îţi iau piuitul. În luptele dintre ei, jocul insultelor scînteiază savant printre zarzavaturi.
Spunem că mitocanul n-are gust. Poate are unul diferit de al nostru şi i se umezesc ochii cînd mîngîie bibelouri caraghioase sau cînd îşi face cuburi din pachete de Dunhill. Ţăranii, renumiţi pentru bunul lor gust, – de unde oare le venea? – odată dislocaţi, odată scăpaţi din robia tradiţiei, întind lacomi mîna spre forme şi culori mai aprinse, mai vesele decît sobrietatea ancestrală. Se bucură de libertate, ca un copil care calcă în bălţi. Canonul devine oprimant şi inoperant. E scandalos, nu?
Există în societatea mîrlănească onoarea şi codurile de bună purtare? Cred că da, şi nu seamănă cu ale noastre. Neplăcută e intersecţia dintre programe diferite. Recunosc cu toată ruşinea că disting între figuri rasate şi chipuri necioplite, rudimentare. Nu mă aştept la delicateţe din partea unuia cu mutră dizarmonică sau animalică. Există o genă a mitocăniei? E incorect politic să gîndeşti aşa. Oricum, trebuie să închei, fiindcă nu fac un studiu al problemei. Nu sînt plătit pentru asta. Scriu doar un eseu frivol, în vînt.
Şerban Anghelescu este pensionar.
