Portocală în lumina lumînării
Scena se petrece cîndva prin anii ’80, probabil în 1987, și ea poate fi găsită în hipocampul meu, după o operațiune de forare în adîncime, prin straturi succesive de pliuri și amintiri care mai de care mai difuze, mai plăcute sau mai iluzorii. Dar atunci cînd naveta aceea spațială adaptată pentru explorarea corpului omenesc va pătrunde în hipocamp, ea va da mai întîi de memoria olfactivă a scenei: miroase a portocală, iar prin stratul acela gros și penetrant pătrunde un altul, la fel de puternic, dar lipsit de încărcătură afectivă: miroase a ceară arsă, a lumînare. Apoi naveta, care e identică cu cea pe care o știi din Fantastic Voyage II, aprinde farurile și ochii exploratorilor văd prin ochii mei de acum ceea ce vedeau ochii copilului de șapte ani: calitatea privirii e aceeași, pare că cei 35 de ani n-au schimbat prea multe legat de felul în care ființa respectivă se raportează la mediu sau la propriile emoții. Stau așezat pe un scăunel, lîngă o masă din holul care ne servea, nu știu de ce, pe post de sufragerie, poate pentru că era mai ușor de încălzit. Sînt așezat lîngă măsuța pe care stă televizorul mic, roșu, marca Sport, și țin în mînă o portocală la care desfac și curăț de ceva vreme. Nu aș putea explica de ce vreau să prelungesc activitatea respectivă, poate e vorba despre căldura pe care mi-o aruncă pe față lumina lumînării galbene, de cimitir, așezată într-o cană albă, poate e vorba de faptul că acea sferă de căldură e corespondentul uneia luminoase, mai mari, care-mi înghite capul și-l protejează. Știu că mai e ceva: sînt primele portocale pe care le văd în anul acela și, din acest motiv, coroborat cu frigul pe care-l resimt cu spatele, deși sînt încotoșmănat, știu că e iarnă, chiar decembrie, destul de devreme însă ca să nu existe nici un brad în jur. Poate că, de iarna trecută, am uitat cum se mănîncă o portocală sau, mai degrabă, e vorba despre niște apucături ciudate ale unui copil la fel de ciudat. Da, așa e... e prima portocală pe anul 1987 și încerc să-mi amintesc ce gust are. Nu e limpede, hipocampul – unde acum e naveta pe care o conduci tu – îmi aduce în minte doar mirosul, apoi mirosul poate atrage după el urma vagă a gustului, care-mi stimulează papilele, însă ce știu este că-mi place ca portocala să fie perfect curățată, lipsită de cămașa ei albă din țesătură fină, după ce o să scap de învelișul dur, portocaliu, care vine la pachet cu o anume tehnică de curățare (nu trebuie sub nici o formă să fie utilizat cuțitul, pentru că lama poate pătrunde prea adînc, poate răni portocala), destul de greu de pus în practică de către un băiat nervos, care-și roade unghiile. Odată ce reușesc însă o cît de mică breșă în armura plină de cavități minuscule (gîndul că ar fi o suprafață selenară ți-a venit acum sau e de atunci?), încep s-o lărgesc cu buricele degetelor pînă cînd obțin o breșă mai mare, destul de mare cît să încapă acolo un deget, care scormonește în ea încercînd să prindă marginea și apoi, cînd reușește, trage de ea cu destulă putere cît să ruleze epiderma groasă spre podul palmei. Dacă am obținut masa critică, încep să rulez cu destulă grijă încît fîșia să nu se subțieze, trebuie strînsă cît mai multă epidermă într-o rolă, înainte să se rupă. Lucrez concentrat, cu fața din ce în ce mai aproape de lumînare, pe măsură ce arde și se micșorează. Îți dai seama și tu că sînt tot miros și senzații cutanate, plus o stare de bine pe care mi-o dă lumînarea (foarte mulți ani mai tîrziu, cărticica lui Bachelard Flacăra unei lumînări, citită înainte de Psihanaliza focului), senzație care se risipește însă dacă întorc capul spre stînga, unde siluetele celor doi adulți se conturează în lumina altei lumînări, așezate între fotoliile lor, dar cărora nu le văd chipurile. La picioarele lor stă un reșou rotund, a cărui suprafață incandescentă e un soare înaintea apusului de vară, cînd pare să ia foc tot cerul. Dar e o lumină rece, așa că nu mai întorc fața spre ei și spre soarele lor, ci mă concentrez să scot toată coaja, pe care o strîng într-o grămadă pentru că, pusă pe reșou, o să împrăștie un miros plăcut în toată casa, mirosul de iarnă. Cînd am scăpat de mantaua aia scorțoasă începe adevărata muncă: haina albă, din țesătură fină, care acoperă carnea portocalei, trebuie deșirată începînd de la unul dintre polii fructului, de la Polul Nord (gîndul îți zboară la cartea mare, cartonată, galbenă, cu Nansen, pe care ai citit-o de curînd), nu înainte de a extrage chiar polul de acolo, care va lăsa în locul lui un crater ce duce pînă în inima portocalei. Acel crater unde se întîlnesc capetele firelor albe este punctul de unde culegi fiecare fir și-l tragi în jos, pînă la Polul Sud. Mai sînt fire ce leagă transversal meridianele, niște paralele care mă încurcă, pentru că nu sînt regulate formal, așa că le dau mai puțină atenție pe parcursul cartografierii. Am început să mă încălzesc după orele petrecute în frig la Big Berceni, de cînd s-a anunțat că au băgat portocale și banane și pînă cînd am reușit să cumpărăm. Undeva, pe dulapul din sufrageria de alături, înghețată ca un frigider, sînt așezate pe ziar cele patru kilograme de banane pe care am reușit să le luăm. Dar pentru banane nu am nici un ritual, nu mă ajută corpul lor, în plus, trebuie lăsate la copt, acum sînt verzi. Înghit în sec și mă întorc la corpul portocalei care, privit în lumina lumînării, e aproape transparent, la fel și degetul meu. Din corpul acela se desprinde o bobiță de zeamă, care se scurge de-a lungul unei falii dintre două felii. O culeg cu limba și simt cum mă ustură stomacul. Răbdare!
Bogdan-Alexandru Stănescu este scriitor şi critic literar. Cea mai recentă carte publicată: Caragiale. Scrisoarea pierdută, Polirom, 2019.
Foto: flickr
