Portocală în lumina lumînării

Publicat în Dilema Veche nr. 882 din 4 - 10 martie 2021
Portocală în lumina lumînării jpeg

Scena se petrece cîndva prin anii ’80, probabil în 1987, și ea poate fi găsită în hipocampul meu, după o operațiune de forare în adîncime, prin straturi succesive de pliuri și amintiri care mai de care mai difuze, mai plăcute sau mai iluzorii. Dar atunci cînd naveta aceea spațială adaptată pentru explorarea corpului omenesc va pătrunde în hipocamp, ea va da mai întîi de memoria olfactivă a scenei: miroase a portocală, iar prin stratul acela gros și penetrant pătrunde un altul, la fel de puternic, dar lipsit de încărcătură afectivă: miroase a ceară arsă, a lumînare. Apoi naveta, care e identică cu cea pe care o știi din Fantastic Voyage II, aprinde farurile și ochii exploratorilor văd prin ochii mei de acum ceea ce vedeau ochii copilului de șapte ani: calitatea privirii e aceeași, pare că cei 35 de ani n-au schimbat prea multe legat de felul în care ființa respectivă se raportează la mediu sau la propriile emoții. Stau așezat pe un scăunel, lîngă o masă din holul care ne servea, nu știu de ce, pe post de sufragerie, poate pentru că era mai ușor de încălzit. Sînt așezat lîngă măsuța pe care stă televizorul mic, roșu, marca Sport, și țin în mînă o portocală la care desfac și curăț de ceva vreme. Nu aș putea explica de ce vreau să prelungesc activitatea respectivă, poate e vorba despre căldura pe care mi-o aruncă pe față lumina lumînării galbene, de cimitir, așezată într-o cană albă, poate e vorba de faptul că acea sferă de căldură e corespondentul uneia luminoase, mai mari, care-mi înghite capul și-l protejează. Știu că mai e ceva: sînt primele portocale pe care le văd în anul acela și, din acest motiv, coroborat cu frigul pe care-l resimt cu spatele, deși sînt încotoșmănat, știu că e iarnă, chiar decembrie, destul de devreme însă ca să nu existe nici un brad în jur. Poate că, de iarna trecută, am uitat cum se mănîncă o portocală sau, mai degrabă, e vorba despre niște apucături ciudate ale unui copil la fel de ciudat. Da, așa e... e prima portocală pe anul 1987 și încerc să-mi amintesc ce gust are. Nu e limpede, hipocampul – unde acum e naveta pe care o conduci tu – îmi aduce în minte doar mirosul, apoi mirosul poate atrage după el urma vagă a gustului, care-mi stimulează papilele, însă ce știu este că-mi place ca portocala să fie perfect curățată, lipsită de cămașa ei albă din țesătură fină, după ce o să scap de învelișul dur, portocaliu, care vine la pachet cu o anume tehnică de curățare (nu trebuie sub nici o formă să fie utilizat cuțitul, pentru că lama poate pătrunde prea adînc, poate răni portocala), destul de greu de pus în practică de către un băiat nervos, care-și roade unghiile. Odată ce reușesc însă o cît de mică breșă în armura plină de cavități minuscule (gîndul că ar fi o suprafață selenară ți-a venit acum sau e de atunci?), încep s-o lărgesc cu buricele degetelor pînă cînd obțin o breșă mai mare, destul de mare cît să încapă acolo un deget, care scormonește în ea încercînd să prindă marginea și apoi, cînd reușește, trage de ea cu destulă putere cît să ruleze epiderma groasă spre podul palmei. Dacă am obținut masa critică, încep să rulez cu destulă grijă încît fîșia să nu se subțieze, trebuie strînsă cît mai multă epidermă într-o rolă, înainte să se rupă. Lucrez concentrat, cu fața din ce în ce mai aproape de lumînare, pe măsură ce arde și se micșorează. Îți dai seama și tu că sînt tot miros și senzații cutanate, plus o stare de bine pe care mi-o dă lumînarea (foarte mulți ani mai tîrziu, cărticica lui Bachelard Flacăra unei lumînări, citită înainte de Psihanaliza focului), senzație care se risipește însă dacă întorc capul spre stînga, unde siluetele celor doi adulți se conturează în lumina altei lumînări, așezate între fotoliile lor, dar cărora nu le văd chipurile. La picioarele lor stă un reșou rotund, a cărui suprafață incandescentă e un soare înaintea apusului de vară, cînd pare să ia foc tot cerul. Dar e o lumină rece, așa că nu mai întorc fața spre ei și spre soarele lor, ci mă concentrez să scot toată coaja, pe care o strîng într-o grămadă pentru că, pusă pe reșou, o să împrăștie un miros plăcut în toată casa, mirosul de iarnă. Cînd am scăpat de mantaua aia scorțoasă începe adevărata muncă: haina albă, din țesătură fină, care acoperă carnea portocalei, trebuie deșirată începînd de la unul dintre polii fructului, de la Polul Nord (gîndul îți zboară la cartea mare, cartonată, galbenă, cu Nansen, pe care ai citit-o de curînd), nu înainte de a extrage chiar polul de acolo, care va lăsa în locul lui un crater ce duce pînă în inima portocalei. Acel crater unde se întîlnesc capetele firelor albe este punctul de unde culegi fiecare fir și-l tragi în jos, pînă la Polul Sud. Mai sînt fire ce leagă transversal meridianele, niște paralele care mă încurcă, pentru că nu sînt regulate formal, așa că le dau mai puțină atenție pe parcursul cartografierii. Am început să mă încălzesc după orele petrecute în frig la Big Berceni, de cînd s-a anunțat că au băgat portocale și banane și pînă cînd am reușit să cumpărăm. Undeva, pe dulapul din sufrageria de alături, înghețată ca un frigider, sînt așezate pe ziar cele patru kilograme de banane pe care am reușit să le luăm. Dar pentru banane nu am nici un ritual, nu mă ajută corpul lor, în plus, trebuie lăsate la copt, acum sînt verzi. Înghit în sec și mă întorc la corpul portocalei care, privit în lumina lumînării, e aproape transparent, la fel și degetul meu. Din corpul acela se desprinde o bobiță de zeamă, care se scurge de-a lungul unei falii dintre două felii. O culeg cu limba și simt cum mă ustură stomacul. Răbdare!

Bogdan-Alexandru Stănescu este scriitor şi critic literar. Cea mai recentă carte publicată: Caragiale. Scrisoarea pierdută, Polirom, 2019.

Foto: flickr

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Ucrainenii au distrus un vehicul blindat rusesc rar, proiectat pentru a transporta liderii ruși în caz unui atac nuclear, biologic sau chimic
Ucraina a distrus un vehicul blindat rusesc rar folosit pentru prima dată la dezastrul nuclear de la Cernobîl .
image
Geamăna siameză Abby Hensel s-a căsătorit. Motivul pentru care femeile nu au recurs la operația de separare VIDEO
Una dintre cunoscutele gemene siameze Abby și Brittany Hensel și-a găsit dragostea adevărată. Conform Mirror, tânăra Abby Hensel, în vârstă de 34 de ani, s-a căsătorit cu Josh Bowling, asistent medical și veteran al armatei Statelor Unite.
image
Un român care a cumpărat de pe Facebook un permis fals de conducere s-a dus la poliție să-l reînnoiască
Un bărbat din Alba Iulia a fost condamnat la 4 luni și 20 de zile de pușcărie, pentru complicitate la fals în legătură cu permisul său de conducere.

HIstoria.ro

image
Cum percepea aristocrația britanică societatea românească de la 1914?
Fondatori ai influentului Comitet Balcanic de la Londra, frații Noel și Charles Buxton călătoresc prin Balcani, în toamna anului 1914, într-o misiune diplomatică neoficială, menită să atragă țările neutre din regiune de partea Antantei.
image
Istoricul Maurizio Serra: „A înțelege modul de funcționare a dictaturii ne ajută să o evităm” / INTERVIU
Publicată în limba franceză în 2021, biografia lui Mussolini scrisă de istoricul Maurizio Serra, membru al Academiei Franceze, a fost considerată un eveniment literar şi istoric.
image
Procesul „Numai o guriță”, o noutate pentru justiția română la început de secol XX
În primăvara anului 1912, pictorul Gore Mircescu îl aducea în fața justiției pe librarul Constantin Sfetea, pe motivul reproducerii neautorizate a uneia din lucrările sale – „Numai o guriță” – pe care cel din urmă o folosise la ilustrarea unor cărți poștale.