Porcul european e tot porc...

„Patria unui porc se află pretutindeni unde se găsește jir.”

François de Salignac de la Mothe-Fénelon

Categoric, porcul pe care l-am văzut pe Discovery nu era de-al nostru. Deși semăna destul de bine și ar fi putut să te inducă oricînd în eroare: același rît, aceleași șunci, aceeași privire „mioritică” de acceptare a sorții potrivnice: „Și de-o fi să mor...”, parcă doar guițatul era cu accent. Era porcul unui fermier american, filmat de o vecină vigilentă în timp ce era înjungheat cu sînge rece și fără cloroform în ogradă. Caseta a ajuns la o asociație de protecție a animalelor, s-a lăsat cu proces și e posibil ca fermierul să nu mai taie niciodată în viața lui un alt porc. Nici porcușorii, animale de companie, parfumați și coafați, ai vedetelor de la Hollywood nu-s ai noștri. Nici măcar porcii poliției franceze, de la Brigada Antidrog, care cu rîturile lor descoperă cocaina pe aeroportul din Lille nu au nici o legătură cu tradiționalii noștri porci din bătătură. Cît despre porcii nemțești, europeni prin definiție, de două ori mai ieftini decît porcii balcanici și cu o carne mai puțin toxică, deoarece nu mor în chinuri, e limpede ca bună ziua că nici ei nu ne aparțin!

Porcii noștri nu-s „vedete” de talie internațională, nu apar la TV, așteaptă cuminți și resemnați în cotețele lor ultimul Ignat, așa cum scrie la carte, în timp ce scrofițele visează pentru purcelușii lor un viitor mai bun. Secole de-a rîndul, porcul a fost mai mult sau mai puțin „frate cu românul”. În Evul Mediu, pe vremea năvălirilor tătare, țăranul îl abandona în coteț, desemnîndu-l să-i păzească gospodăria – pentru tătarii musulmani, porcul nu reprezenta o „pradă de război” –, în timp ce el își lua nevasta, copilul și vaca și se ascundea în pădure. În anii comunismului, odată cu raționalizarea grînelor, a făcut foamea, alături de stăpînul său, conștient în continuare de „datoria” pe care o are de îndeplinit, nu doar de a hrăni întreaga familie de Crăciun și pe rudele hămesite de la oraș, dar și de a reprezenta, sub formă de caltaboși și de cîrnați, șpaga pentru doctor, primar sau avocat. Iar de cînd a intrat, în 2007, tot laolaltă cu românul, în „lumea civilizată”, nu mai este privit cu superioritate de confrații amintiți mai sus și e sacrificat cu milă, prin eutanasiere.

Păi, să nu merite el, porcul, un loc de cinste în cultura acestei nații? Să nu i se scrie poezii, să nu i se închine imnuri și ode, să nu fie menționat în manualele școlare? Cu tristețe, porcul nostru constată că rolul său în literatura română, de pildă, a fost unul minor. Încercînd să găsească măcar o operă literară mai de Doamne ajută în care să fie și el menționat, porcul „de bătătură” își aminti doar o amărîtă de snoavă cu Păcală care îl ducea să-l vîndă la tîrg, iar el nu voia nici în ruptul capului să meargă înainte, iar „Păcală trage încoace, trage încolo, înjură, se înfurie, dar porcul să se miște: neam!”. Pînă la urmă, Păcală îl păcălește pe bietul porc, se învîrte în jurul animalului, îl ia de frînghie iar și pornește acum din nou la drum, cu porcul supus în urma sa. Dar cînd se întîlnește cu Tîndală, care îl întreabă unde duce porcul „ăla” (nici n-avea nume, sărăcuțul!), Păcală îi răspunde în șoaptă: „Vorbește mai încet, vere! El crede că-l duc înapoi acasă!”. Iar tristețea porcului nostru ce se vrea personaj literar e cu atît mai mare căci deși snoava respectivă demonstrează încă o dată atașamentul său față de stăpîn, ea vrea să scoată în evidență mai degrabă credulitatea și prostia care, chipurile, îl caracterizează. Porcul oftează, căci își amintește acum proverbele în care este pomenit (și trebuie să recunoască că sînt o groază!), deloc măgulitoare la adresa lui, printre care „Cine se amestecă în tărîțe îl mănîncă porcii” (o adevărată jignire pentru el, un animal inofensiv), „Cînd or zbura porcii” (de parcă el și-ar fi dorit vreodată să zboare), „La beție, omul este pisică, maimuță și pe urmă porc” (de parcă el s-ar fi atins vreodată de băuturi alcoolice), „Apucă-l pe porc de urechi și va țipa mai tare“ (el care detestă violența), precum și acela care nu-i place pentru că nu e corect politic (de cînd cu UE a mai învățat și porcul cîte ceva): „Dracul a mai văzut cal verde, porc deocheat și bulgar deștept”. Cu un singur proverb e perfect de acord, căci într-adevăr știe, încă de prin anii 1980, că într-adevăr „porcul nu se îngrașă în ajun”. Apoi mai e acea zicătoare la care rîd copiii, dar din care el, sincer, nu pricepe nimic: „Care e diferența dintre o rîmă și un porc? Porcul rîmă, dar rîma nu porc!”.

Totuși, bietul porc, ignorat de toată lumea, mai are o singură mîngîiere: există pe lumea asta și în literatura română o poveste celebră numai a lui. Dacă ar ști însă porcul că și cu această poveste se petrec niscaiva lucruri necurate, probabil că și-ar pune capăt zilelor înainte de Crăciun.

Porcul din poveste care la început a fost măgar

Din povestea lui, porcul n-a reținut decît esențialul: că a fost înfiat pe vremea cînd era purcel de către o babă și un moșneag, unul de-o sută de ani, alta de nouăzeci, care nu aveau copii, că s-a însurat fără nuntă cu fata împăratului, după ce i-a construit „un pod de aur pardosit cu pietre scumpe” de la bordeiul părinților săi adoptivi pînă la curțile împărătești, că a trăit în concubinaj cu fata, ziua porc, „iară noaptea, la culcare”, prinț, pînă cînd fata, sfătuită de mumă-sa, i-a aruncat într-o noapte pielea de porc în foc de „s-a făcut în casă o duhoare așa de grozavă, încît bărbatul pe loc s-a trezit înspăimîntat”, apoi prințul-porc a încins-o pe nevastă-sa peste mijloc „cu un cerc zdravăn de fier” și a plecat căci era blestemat, iar tînăra femeie l-a căutat timp de patru ani prin pustietăți, l-a găsit la Mînăstirea-de-Tămîie și, cu ajutorul sfintelor Miercuri, Vineri și Duminică, l-a eliberat de vrajă, el i-a îndepărtat cercul de fier și a putut naște în liniște, „fără a simți cîtuși de puțin durerile facerii”, după care au făcut în sfîrșit nunta.

Ceea ce nu știe însă porcul nostru, și probabil că s-ar necăji dacă ar afla, este că povestea se întinde pe o arie considerabilă din Europa pînă în India și Indonezia, apoi în Africa și în America, cu o frecvență rar întîlnită, fiind unul dintre puținele basme atestate încă din antichitate, doar că motivul este cel care se păstrează, nu și porcul lui Creangă. La scriitorul latin Lucius Apuleius, în Metamorfoze, porcul era de fapt măgar, într-un roman fantastico-satiric care are la origine basmul inițial, preluat, se pare, din circulația orală. Ucenicul vrăjitor e transformat într-un măgar cu simțăminte omenești care își va recăpăta înfățișarea de om cu ajutorul zeiței Isis, care îi dezvăluie în vis leacul. Eroul parcurge un traseu plin de primejdii (ca și fata împăratului plecată în căutarea soțului ei), pentru a ajunge în templul zeității.

O altă asemănare de schemă narativă este cea dintre „Povestea porcului” și „Trandafirul” din colecția Arthur și Albert Schott, unde există același motiv al blestemului ca soția să nu poată naște pînă nu va fi din nou îmbrățișată, însă motivul darurilor vrăjite de la cele trei sfinte nu se află în nici o variantă.

Teoriile literare susțin că, deși porcul a dat numele poveștii, în basm, de fapt, este vorba despre stăpînul său, țăranul român sărac din epoca fanariotă care visează că ar fi posibil să se transforme în Făt-Frumos. Astfel, rolul porcului este din nou minimalizat, iar în reviste precum Dilema veche apar și alte comentarii „răutăcioase” la adresa poveștii sale: „«Povestea porcului» (1876) prezintă un caz special: un basm «împotriva firii», care ar putea fi interpretat astăzi atît ca discriminatoriu (la adresa capacității de procreație a persoanelor în vîrstă), cît și ca politically correct (cu referire la drepturile animaliere). Este istoria a doi bătrîni (el, 100 de ani; ea, 90), care doresc atît de mult să aibă un copil, încît acceptă ca acesta să provină… din regnul animal: «Iară baba nu știa ce să mai facă de bucurie că are un băiet așa de chipeș, de hazliu, de gras și învălit ca un pepene». Deși aici «baba» probează hărnicie și o minimă bunătate sufletească, morala poveștii pare la fel de îndoielnică (sau, dimpotrivă, salutară, pe criterii de hibridizare zoo-ideologică): orice «jivină» se poate transforma în «copilul nostru», cu drepturile și obligațiile respective” (Ion Manolescu, „Creangă și afecțiunea afirmativă“, Dilema veche, nr. 146).

Cultura cărților de bucate

Totuși, „jivina” grăsună din coteț n-ar trebui să aibă motive de supărare, căci apariția sa frecventă în cărțile de bucate românești din toate timpurile compensează din plin absența sa ca personaj în literatură. Se pare că românii, atunci cînd văd un porc, nu se gîndesc la multiplele sale calități, cum ar fi blîndețea, supușenia sau chiar inteligența, ci la cotlete, antricoate și costiță afumată căci, la o rapidă căutare pe Google, cuvîntul „porc” este însoțit în cele mai multe cazuri de „friptură de...”.

Pentru a exemplifica dragostea nețărmurită a românului pentru carnea de porc, indiferent de modul în care este ea preparată, vom aminti doar ce a scris Ion Pillat în „Invocație către marele vier sacrificat”: „Măreață creatură din neamul dobitoacelor, Ignatul este pentru tine o sărbătoare filosoficească a mîntuirii de apoi, însîngerată de mult prea înțeleapta-ți gușă, ce s-a lăsat tăiată pentru mai dreapta cinstire a rîvnitei seminții porcine, cu care s-au ostenit a se hrăni, lăudîndu-i nobilele și mirositoarele măruntaie, noroadele tuturor vremurilor, de la vlădică la opincă, de la ocnaș pînă la împărat. (...) Slăvit să-ți fie în veci șoriciul cel împăcat cu soarta mașteră, mușchiuleții și cotletele cele resemnate în sosurile purgatoriului domestic, jamboanele înțelepțite de aburii gălbui ai țuiculiței! Nicicînd, nicicum, nimic n-a stîrnit o glorie mai mare decît sfioasa și cucernica ta fudulie! Mărirea și decăderea, iată, stau învelite în aceeași bășică, de aceea zic: Pace ție, mărite vier, cel reînviat în caltaboși, slănină, tobă, cîrnați sau alte legende nemuritoare!...”.

Dacă ar ști porcul nostru citatul de mai sus, poate că nu și-ar mai face atîta probleme legate de faptul că oamenii nu-l respectă îndeajuns și ar trăi în voie bună, așteptînd cu bucurie ziua de Ignat. Şi s-ar veseli și mai tare dacă ar afla că mai există și alte scrieri despre cît de folositor le este el oamenilor chiar și după moarte. În Sărbătorile de iarnă și postul Crăciunului, etnograful Tudor Pamfil explică cum se poate pronostica starea vremii la tăiatul porcului: „Dacă partea subțire a splinei este îndreptată spre miazăzi, înseamnă că iarna vine de la miazănoapte. Dacă splina este umflată către coadă, înseamnă că sfîrșitul iernii va fi greu. Dacă splina este lungă și subțire, iarna va fi lungă, dar gerurile nu vor fi aspre”.

Porcul postmodern

În momentul în care porcul va avea instalat Internet în cotețul său (și acele vremuri nu sînt departe) va descoperi cu încîntare cîte proze, prozulițe și poezele îi sînt dedicate în spațiul virtual, cîte produse subculturale îl redefinesc și îi atribuie noi simboluri, cîte „literaturi” mai mult sau mai puțin valoroase îl pomenesc și abia atunci se va putea vorbi cu adevărat despre „emanciparea” porcului. În acel viitor apropiat, postmodern, care începe treptat să se contopească cu prezentul, cînd plopul nu va mai face pere și răchita micșunele, dar „Porcul se aruncă de pe pod în chip de noapte bună”, Eugen Gălățeanu consemnează: „Trăind alături de un porc hirsut / Obez, obtuz, bun de gură / Care nu mai vinde nici o poveste / Pe un zîmbet și nici măcar pe-un scuipat”, în timp ce Ioana Barac Grigore se declară îndrăgostită: „un prinț transformat în porc am iubit / la fiecare mîngîiere grohăia / rîma sub talpă cînd pulpa mea / se freca de pîntecul lui păros / oh ce am mai iubit eu acest porc / m-aș fi dedat și la perversiuni / dacă ar fi vrut să intre în casă /
dar se trăgea se opunea / numai în cocina ședea”. Poetul Şerban Axinte are un poem despre o ureche de porc, iar o poetă, Andreea Oprea, trage concluzia: „Viața e un porc și cocina e realitatea / viața trebuie să pută”.

Porcul nostru va fi foarte mirat să afle că există un poet/scriitor (?) care își spune Alex Porc și care justifică alegerea pseudonimul mai întîi printr-un vis din copilărie în care lua formă de porc, apoi prin faptul că fetele și femeile pe care le-a întîlnit mai tîrziu i-au spus că e un porc și, în sfîrșit, „orice om, dacă vede o carte scrisă de un autor numit Alex Porc va reține numele chiar dacă nu va citi un rînd, ceea ce-l va transforma într-un potențial viitor cititor”. Așa că porcul n-ar trebui să se mai plîngă atunci cînd va vedea că numele care îl desemnează ca animal poate fi unul „comercial” și în domeniul artistic, nu numai în galantarele din supermarket.

Tot pe Internet, porcul va putea citi și alte variante sau remix-uri după povestea sa care nu numai că nu a fost uitată, dar acum este repovestită în diverse moduri. Iată cum sună, de pildă, începutul poveștii porcoolui, postată de Bogdan Nicolai: „Moșul și baba n-aveau puradei. Moșul băuse spirt ca un debil, pîn-a devenit steril, iar baba era cinstită, dar rămăsese cu probleme de la o cistită. Cum în ziua de azi, maică, toate alea-i greu, au înfiat un porc (nimeni nu e perfect), ca să nu simtă de sărbători lipsa cuiva, în farfurie”. Mai departe scrie pe site, nu și în carte, iar povestea se încheie cît se poate de sincer cam așa: „Nunta a durat trei zile, dar mai ține și în ziua de azi, dragă fetelor, căci porcii de lîngă voi vă cer în căsătorie pentru avere”.

Şi apropo de porcii poliției franceze, dacă vă întrebați cumva ce visează un porc narcoman (căci despre al nostru deja știți că în noaptea de Ignat își visează cuțitul și-l apucă amocul), tot pe net veți găsi un exemplu despre efectele dezastruoase ale halucinogenelor: „Un porc se uită la o priză, privește, dă cu rîtul, miroase… un pic mai tîrziu, trage concluzia: Să-mi bag picioarele, p-ăsta l-au zidit, săracul...” (unul dintre cele mai bine cotate bancuri cu animale de pe bancuri.ro).