Poliţistul, prietenul omului
Mai de mult, i se spunea Miliţia. În (prea) scurt timp, pe aceleaşi maşini, clădiri şi legitimaţii, silaba mi- a fost înlocuită cu po-, dar avea să mai treacă mult pînă la adevărata răsturnare (AITILOP fiind o instituţie a epocii postmoderne). De fapt, întrebarea e dacă pînă la urmă răsturnarea (cea reală) s-a şi produs. Ea ar presupune două procese: o redefinire a statutului asumat de purtătorul de uniformă şi o schimbare radicală a modului de raportare a cetăţeanului la reprezentanţii instituţiei în cauză. Pentru ca schimbarea să nu fie doar de titulatură, era necesar ca purtătorul de uniformă să se transforme, nu doar din SERgent în Agent, ci din instrument de exercitare a puterii, în instrument de exercitare a libertăţii individuale. Adică, să devină, din salariatul statului, salariatul cetăţeanului. Desigur, el va continua să semneze statul de salarii (sau, mai nou, să-i fie alimentat cardul) tot de la stat, problema fiind dacă el exercită puterea cu care este învestit, în folosul cetăţeanului sau în cel al autorităţii. Într-un stat democratic, autoritatea (demnitarul) este teoretic în serviciul cetăţeanului, dar asta e chiar prea de tot abstract, adică mai e tare mult pînă acolo. De exemplu, dacă poliţistul care stă dimineaţa pe strada Izvor cu misiunea de a opri circulaţia din sens invers, de cîte ori o maşină trebuie să facă la stînga pentru a intra în curtea Parlamentului s-ar muta cîţiva metri mai sus, unde ar încerca să fluidizeze o intersecţie mereu sufocată, ar fi un pas în sensul enunţat mai sus. Evident, acest aspect al schimbării ţine mai degrabă de mentalitatea celor care conduc instituţia, şi mai puţin de a executanţilor (omul în uniformă stă în intersecţia respectivă pentru că a primit un consemn). Cealălalt termen al ecuaţiei este felul în care se raportează cetăţeanul la omul cu uniformă (şi alte accesorii, unele chiar contondente). Îmi amintesc o scenă petrecută cu ceva ani în urmă, cînd conduceam pe şoselele patriei avînd alături o simpatică englezoaică (pe paşaportul ei scria "supusă a Majestăţii Sale", deci nu chiar cetăţean, asta ar explica cîte ceva). Inevitabil, în apropierea unui control radar, colegii de trafic de pe celălalt sens îmi semnalau cu farurile iminentul pericol (ştiţi despre ce vorbesc, nu insist). Rugat să explic ce se întîmplă, am făcut-o cu oarece mîndrie patriotică (ce ingenioşi sîntem, cîtă solidaritate etc.). Femeia s-a arătat tare mirată, replica ei fiind de genul "bine, dar omul ăla care goneşte ca nebunul îşi pune viaţa în pericol, ba mi-o pune şi pe a mea sau a altor semeni cu care riscă să se ciocnească în următoarele minute - eu mai degrabă aş semnala poliţistului prezenţa în zonă a unui inconştient periculos". Sondajele de opinie arată ca între 40% şi 45% dintre adulţi declară că au încredere în poliţie, ceea ce e mai bine decît în cazul altor instituţii cu rol asemănător (justiţia, mai ales). Totuşi, procentul spune un lucru îngrijorător: este mai probabil ca, dacă un om asistă întîmplător la spargerea unei maşini, să prefere să nu se bage, decît să anunţe poliţia. Am înţeles din istoria asta că alterarea relaţiei cetăţean-poliţist s-ar putea datora şi faptului că, din motive istorice, ne-am obişnuit să preferăm a nu avea de-a face cu omul în uniformă. Din partea unora (mai vîrstnici), reflexul ar putea fi explicat prin gesturi mai vechi (oare?) ale reprezentanţilor "organelor", întîlnirea cu ei soldîndu-se mai întotdeauna cu neplăceri mai mici sau mai mari, pentru că nu-mi amintesc din partea miliţienilor alte acţiuni decît cele punitive (asta, dacă fac abstracţie de filmele cu BD). Cît timp eu, cetăţean, mă voi păzi de a avea a face cu poliţistul, eficienţa acestuia, de a mă proteja de cei răi, va fi inevitabil scăzută. Conştienţi de asta, mai-marii poliţiei au iscat - sau se străduiesc să o facă - o nouă specie de poliţişti. Ei par a nu avea altă treabă în afara celei de a deveni simpatici. Li se spune poliţişti de proximitate, au fotografia afişată în holul blocului, de obicei poartă o mapă în locul bastonului de cauciuc. Sexul frumos e din ce în ce mai des prezent în echipaj. Se plimbă agale, cîte doi, mîncîndu-şi sandvişul, pe aleile cvartalului. Nu ştiu de ce, adolescenţii care obişnuiau să se giugiulească seara într-unul din "unghiurile moarte" dintre blocuri, şi care nu au văzut un miliţian decît în filmul sus-menţionat, dispar subit la apariţia maşinilor nou-nouţe ale AITILOPiei. Asta înseamnă că mai e de lucrat.
