Politici culturale "la ei" şi "la noi"

Cincizeci de ani de politici culturale în Europa occidentală Cincizeci de ani de dezvoltare economică în Europa occidentală s-au aflat sub semnul unor politici culturale concentrate în jurul problematicii eterne a participării la actul cultural şi a celor două aspecte interrelaţionate ale sale: democratizarea culturii şi democraţia culturală. Primul este strîns legat de ideea de acces la bunurile culturale, ca o garanţie a bunăstării şi emancipării sociale. Al doilea este legat de ideea de diversitate culturală, cu toate implicaţiile sale complexe, care se întind de la prăbuşirea graniţelor dintre cultura înaltă şi cea de masă, la probleme mai complicate legate de convieţuirea interetnică paşnică în cadrul societăţilor multiculturale. Totuşi, de la începutul anilor '80, democraţia culturală însăşi a evoluat conform unei dinamici destul de contradictorii, cultura devenind, în acelaşi timp, o marfă, un lucru "normal" şi un "produs" al vieţii cotidiene. Aceasta s-a tradus în faptul că activitatea culturală - bunul public care este finanţat din bani publici - trebuia să dovedească în ce fel contribuie la emanciparea şi bunăstarea socială, atît din punct de vedere civic, cît şi economic. Cu alte cuvinte, cultura a fost nevoită să devină responsabilă şi răspunzătoare ("accountable"). Astfel, politicile culturale au început să se deschidă spre alte sectoare publice, pentru a confirma şi susţine recent reclamata "durabilitate în spaţiul public". Democratizarea a implicat o banalizare a consumului cultural. Mai mult, intervenţia statului, cînd a fost extensivă, a dus la o "politizare" a conţinutului cultural şi, uneori, la o interdependenţă periculoasă între măsurile politice generale şi conţinutul cultural. Din contră, cultura pe piaţa liberă conduce la un comportament consumerist şi la invazia divertismentului, la apariţia unor noţiuni precum: "bunurile culturale" sau "produsele culturale". Consumul de masă conduce la standardizarea gusturilor şi la o ofertă tipizată. În concluzie, artele şi cultura au devenit (în anii '90) fie la îndemînă, ieftine şi parte integrantă a vieţii cetăţeanului mediu din Europa de Vest, fie scumpe, dar subordonate dinamicilor pieţei libere. Operatorul cultural s-a obişnuit cu investiţii generoase în cultură şi a fost surprins cînd acest sprijin providenţial a fost diminuat. Consumatorul de cultură a devenit "leneş", răsfăţat şi copleşit de oferta largă şi de industria mereu seducătoare a divertismentului. Acesta e contextul în care, după anii '80, pe întreg teritoriul occidental încep să se generalizeze măsurile bugetare restrictive. În majoritatea cazurilor, acestea afectează organizaţiile mai puţin consolidate, cele care de obicei ofereau un mai mare grad de creativitate şi inovaţie, în practicile lor, şi o mai mare interacţiune cu spaţiul public, în timp ce organizaţiile mai aşezate şi industriile culturale aducătoare de bani continuau să fie finanţate. Se poate spune că, în acest context de schimbare rapidă a orientării politicilor publice în domeniul cultural (de la un stat protector la un stat "mediator" - care facilitează, dar nu mai finanţează în mod absolut), organizaţiile culturale tradiţionale încetează să fie competitive şi că domeniul e uzurpat de industriile culturale, de turism şi de sectorul privat în general, care, între timp, s-au dezvoltat în progresie geometrică. Divertismentul ocupă cu o agresivitate din ce în ce mai mare spaţiul consumului cultural şi astfel formează şi influenţează radical gusturile publicului. Cultura (ca domeniu instituţional) devine o intersecţie a paradoxurilor, dar şi a complementarităţilor: un cîmp care dă naştere la uriaşe aşteptări sociale, dar, în acelaşi timp, o marfă şi un divertisment; dependentă intrinsec de resurse financiare externe, dar şi un motor al sectoarelor extra-culturale. Mai mult, puternica influenţă a noilor tehnologii, manifestată începînd cu anii '90, revoluţia media şi comunicaţională, globalizarea şi neaşteptata reordonare geopolitică adaugă cîteva componente cruciale acestei evoluţii determinante. Astfel se prezintă, în mare, fundalul politicilor culturale occidentale pe care Europa de Est îl descoperă între anii 1990 şi 2000. Un context sleit de ani de investiţii în accesul la cultură şi în dezvoltarea infrastructurii culturale, dezechilibrat, în plus, de efectele nocive ale exploziei tehnologice şi comunicaţionale şi totuşi în căutare de modalităţi de a relansa şi susţine consumul cultural tradiţional, în ciuda proliferării întreprinderilor audiovizuale şi de divertisment. În plus, un context total nepregătit şi inapt să răspundă adecvat, de multe ori la nivel instituţional, efectelor dispariţiei, aproape peste noapte, a Cortinei de Fier şi a noii ere de cooperare provocate de deschiderea către Est. Cînd Europa de Est îşi iţeşte capul Provocările culturale proprii Europei de Est, după căderea comunismului, sînt foarte diferite de cele rezumate atît de schematic mai sus. Statul, ca singurul investitor în cultură, e obligat să joace un rol problematic şi destul de negativ în faza iniţială a tranziţiei postcomuniste. De aceea, măsurile imediate în politicile culturale, în întregul "bloc" estic, includ, în primul rînd, dezetatizarea infrastructurilor culturale, fără nici o analiză riguroasă prealabilă a implicaţiilor pe termen lung ale unor asemenea măsuri. Primul impuls, firesc - acela de a o "termina cu statul" o dată pentru totdeauna (căci statul egal "partidul communist") -, e declinat la nivelul măsurilor administrative de o politică a culturii, în două feluri: prin delegarea planificării culturale către regiuni şi oraşe (descentralizare) şi prin demontarea, cît mai repede posibil, a sistemelor statale tradiţionale de finanţare a culturii (privatizare). Ca urmare, în Europa de Sud-Est, ţări mai mari - precum România - încearcă - întîmpinînd mari dificultăţi în timpul procesului - să implementeze noi politici de descentralizare. Ideea are mai mult succes în ţări mai mici, ca Slovenia, Croaţia şi Bulgaria (cel puţin la nivelul descentralizării locale, nu şi regionale). În ceea ce priveşte privatizarea, diferite iniţiative legislative încearcă să diversifice şi să consolideze sursele private de finanţare a culturii şi să încurajeze privatizarea. Prima lecţie, care a trebuit învăţată, a fost că, pentru a ieşi din cadrele de gîndire zidite de anii comunismului, e nevoie de reinventarea societăţii culturale civile, de refacerea încrederii şi a deprinderii de a accepta coexistenţa diferenţelor de opinie într-o comunitate profesională. A doua problemă era legată de redefinirea unui simţ al responsabilităţii în comunitatea culturală: unde ar trebui să înceteze plîngerile şi unde ar trebui să înceapă criticile constructive şi ce valori apără şi promovează actorii culturali civili? În al treilea rînd, s-a ridicat întrebarea legată de autoritatea sectorului neguvernamental faţă de autorităţile publice şi faţă de Legislativ. Pentru a putea recunoaşte această autoritate, trebuiau întîi înţelese rolul, funcţia şi constrîngerile autorităţilor publice şi ale legislatorilor, renunţîndu-se la copilăreasca idee că democraţia şi anarhia sînt unul şi acelaşi lucru şi înţelegînd că existenţa democratică implică ordinea şi respectul instituţiilor de drept. Se poate spune că, pentru societatea civilă postcomunistă în tranziţie, refacerea legăturilor distruse şi reinventarea dinamicii sociale a libertăţii, ca precondiţie a democraţiei, a fost problema principală. Or, acestea pot şi trebuie să fie construite numai de jos în sus, prin acţiunea grupurilor culturale (operatori, artişti, intelectuali), înainte ca ele să ajungă la nivelul decidenţilor. Dar în contextul specific al Europei de Sud-Est, acest rol de reconversie a fost şi mai greu de pus în practică pentru că regiunea a avut de înfruntat războiul, demolarea unui stat (fosta Iugoslavie) şi emergenţa dificilă a societăţilor post-totalitare (ca în România şi Albania). Noua misiune a legislatorilor şi a autorităţilor publice în reajustarea rolului lor birocratic a fost facilitată de prezenţa activă a unor mentori instituţionali occidentali (precum Consiliul Europei, UNESCO, diverse instituţii publice occidentale, agenţii diplomatice culturale etc.). Problema, în cazul autorităţii publice, era cum să integreze valorile pe care poziţiile lor se presupune că le promovează, cum să acţioneze diferit la nivel administrativ (provocarea administrativă) şi cum să schiţeze şi să implementeze noi politici în cadrul vechilor infrastructuri instituţionale. De aceea, la nivelul instituţional cultural noile valori s-au tradus în chestiuni legate de realizarea unor transformări funcţionale (provocarea managerială), în modalităţi noi de planificare pe termen lung sau în reforme organizaţionale pur administrative. La nivelul societăţii civile, reţelele culturale şi proiectele în parteneriat au reprezentat probabil principala sursă de învăţare şi înţelegere a valorilor democratice. Acest nivel a avut totuşi o importanţă mai mare decît precedentul, în relansarea dinamicii democratice, pentru că se aştepta de la el să funcţioneze şi ca făuritor de capital social - "liantul" care aduce împreună instituţiile. Provocarea viza nu doar valori noi, ci şi interacţiunea, în contextul cultural mai larg între memorie şi modernitate, vechi şi nou, cultură ideologică şi cultură eliberată de ideologie şi felul în care toate acestea ar trebui transmise prin acţiunea culturală individuală şi colectivă. Problema izvorîtă din nevoia unei competenţe la mai multe nivele era acută. În acelaşi timp, înainte de a aborda noţiunea de competenţă, trebuia dezvoltată viziunea strategică, iar valorile - redefinite. (fragment din eseul publicat în volumul The arts, politics and change)