Podul solidarității

Publicat în Dilema Veche nr. 940 din 14 – 20 aprilie 2022
Podul solidarității jpeg

Un pod compus din mai multe scînduri puse una lîngă cealaltă pe lungimea a două bare paralele care devin suport și care, prin această alăturare, devin un lanț creînd legături, legături care unesc două părți îndepărtate, facilitînd trecerea dintr-o parte într-alta. Matei Vișniec, în cartea sa Iubirile de tip pantof, iubirile de tip umbrelă, descrie o metaforă sublimă a podului din Avignon care traversează Ronul, unul dintre capetele acestuia este rupt, fiind amputat de energia apei în decursul anilor. Podul Avignon, ca o scurtă paranteză, avea 22 de arcade, iar în prezent mai are doar patru capete care se opresc în mijlocul rîului, nu se mai poate ajunge de partea cealaltă, dar pot fi vizitate. Rezistența celor patru coloane prezente însumează o distanță de aproximativ un kilometru și ele sînt un simbol al rezistenței în fața intemperiilor timpului. Metafora podului rupt folosită de scriitorul Vișniec este adusă în carte avînd sensul rupturii dintre public și actori. Partea podului lipsă trebuie refăcută simbolic la fiecare reprezentație, iar construcția acestuia este făcută din cuvinte, sentimente, corpuri umane, și nimic din ce vor aduce actorii în construcția capătului podului nu poate fi un răspuns greșit.   

Avînd în minte această formidabilă metaforă m-am gîndit că un pod al solidarității umane au construit oamenii din întreaga lume prin donațiile făcute, protestele de stradă, oferirea propriilor case și alimente, necesare oamenilor care fugeau din calea atrocităților războiului pornit de un om tulburat psihic cum este Putin, care a decis să invadeze o țară din senin și să omoare civilii. Cred că valul uriaș de empatie și de solidaritate a pornit tocmai din înțelegerea la nivel personal că nu sîntem atît de în siguranță cum eram tentați să credem și că oricînd putem fi expuși unei asemenea situații. A dispărut sentimentul de siguranță și dureros este că vine după o perioadă tare greu de gestionat pentru întreaga omenire, cum a fost pandemia, care a epuizat deja mult din resursele noastre psihice. Războiul se hrănește cu puținele resurse pe care le mai avem și este o traumă la nivelul lumii, iar consecințele le vom vedea în anii care vor veni. Scriam naiv, nu cu mult timp în urmă, că azi trăim într-un secol sigur în care războaiele nu mai sînt o amenințare directă și credeam că nu vom trăi invazii la propriu peste o altă țară și peste civili. Iar tot ceea ce trăim în ultimii ani ne destabilizează la nivelul chimiei organismului nostru, descărcăm cortizol și adrenalină în cantități mari, iar rezultatul este că ajungem să ne desensibilizăm și să consumăm din ce în ce mai mult acești neurotransmițători care rescriu hărți neurale ale creierului, ajungînd să trăim în stare de alertă și de vigilență care scurtcircuitează alte canale neurale, astfel încît nu mai reușim să reglăm chimia corpului și a creierului. Toate aceste modificări chimice se vor observa în acțiuni de precauție permanentă, într-o anxietate paroxistică, o stare de suspiciune crescută și chiar de paranoia. Cred că vom observa în următorii ani mulți oameni afectați, cu manifestări de precauție exagerate. Și cum oare să nu fim, cînd sentimentul că trăim într-o lume sigură, guvernată de lideri sănătoși psihic, a dispărut? Oare nu are trebui să fim mai atenți și să construim niște politici în care sănătatea mentală să devină prioritară?   

Consecințele sociale nu vor întîrzia să apară și vom obosi să ajutăm, de aceea este nevoie ca autoritățile să fie capabile să construiască împreună cu societatea civilă, nu împotriva ei, deoarece oamenii care au fugit din calea războiului se vor confrunta cu modul în care sînt priviți, de la milă la compasiune, la respingere, la stigmă, la frică de ei. Avem nevoie să explicăm celor din preajmă, acolo unde sesizăm stigma de genul „Dar pe ai noștri cine îi ajută?”, că acești oameni nu au nici o vină pentru ce trăiesc, că au fost nevoiți să plece din casele lor pentru că altfel ar fi însemnat să moară și că nu și-au dorit și propus să utilizeze din resursele alocate alor „noștri”. Sîntem un întreg și trăim în plină traumă cu toții. Este o omogenitate a societății pe care pandemia a adus-o întîi prin faptul că ne-a fost arătat că nu contează nici bogăția, nici religia, că boala afectează – și acum războiul – pe oricine. Nu există negociere cu moartea.

Solidaritatea pe care societatea civilă a arătat-o în momentul declanșării războiului nu surprinde, deoarece societatea noastră s-a mobilizat ori de cîte ori a fost nevoie, înțelegînd necesitatea implicării. Șocul trăit cînd am văzut imaginile și grozăvia actelor barbare ne modifică comportamentele. Unii dintre oameni sînt încă în stare de șoc și nu pot internaliza ceea ce văd, altora nu le pasă atît timp cît bunăstarea și viața de zi cu zi a lor nu suferă modificări, nu îi interesează și, oricît de greu este de înțeles alegerea acestora, ei sînt parte a lumii în care trăim. Dar să-i privim pe cei foarte mulți care au construit un pod al solidarității, s-au implicat cu mult diferit față de alte dăți, poate, și sînt un exemplu al generozității și bunătății care-i locuiește.

Dorința de a ajuta înseamnă putere, iar sociologul E. Durkheim a utilizat termenul de „efervescență socială” pe care îl regăsim în ritualuri religioase, în sentimentul că aparții unui grup și te integrezi activ în acesta. Cînd îți sufleci mînecile și ajuți concret simți cumva că contribui puțin la a stopa din suferința și trauma prin care trec oamenii care sînt nevoiți să lase tot ce au și să-și strîngă viața într-o pungă. Sentimentul de neputință este un sentiment greu de gestionat care vine la pachet cu sentimentul de vină. E o trădare a minții noastre în plină desfășurare ca noi, cei care sîntem la distanță, să ne bucurăm de viață și de primăvară, iar la cîțiva kilometri oamenii să fie uciși și deportați. Parcă privim un film din al doilea război mondial și care nu se termină pentru că nu are cum, e realitatea zilelor noastre și nu un film. Este dificil de procesat această nouă realitate.

Ajutăm dintr-o nevoie intrinsecă de a face bine. A dărui ne oferă un sens mai amplu și mai profund, ajutăm din frica de a nu fi noi, la rîndul nostru, expuși unor asemenea situații, ajutăm dintr-un preaplin emoțional și afectiv, pentru că unii oameni sînt construiți intrinsec într-o structură generoasă și au capacitatea de a iubi pe cei din preajma lor. Ajutăm din frica de singurătate deoarece solidaritatea înseamnă comunitate și apartenență, sprijin și regăsire în ceilalți. Avem nevoie să fim conectați în asemenea momente cu cei din jur mai mult decît oricînd. Ne ajută să simțim că sîntem parte și că nu sîntem singuri. Practic, ne luăm pentru noi o stare de bine atunci cînd ne implicăm. Ne ajută să ne putem exprima compasiunea și grija, empatia și blîndețea prin alinarea pe care o oferim. Sînt sentimente extraordinar de puternice după care tînjim să le trăim și, deși e cumva cinic să le simțim în aceste momente, ne sînt de un real ajutor pentru a ne păstra sănătatea psihică. A dărui este o recompensă intrinsecă ce are și valențe extrinseci cum ar fi recunoașterea socială, validarea și respectul primit. Avem nevoie să nu ne simțim invizibili și nici singuri și cred că tocmai această identificare cu refugiații a mobilizat atît de mulți oameni, avem nevoie să ajutăm ca să ne ajutăm pe noi. Chiar dacă este un act narcisic actul de a ajuta, este un narcisism bun, pe care îl putem multiplica constant. Este atîta nevoie de bine. Cred cu tărie că sîntem majoritar buni, doar că sîntem răniți emoțional, nevăzuți și neauziți suficient.

Pentru a putea ajuta trebuie să ne ajutăm pe noi mai întîi. Sînt oameni care se implică cu mult peste resursele lor fizice și emoționale, iar acest lucru nu poate avea decît consecințe negative în viața lor. Se impune să învățăm să fim atenți la acest burnout al voluntarului, deoarece dacă ne vom îmbolnăvi nu vom mai putea fi de folos deloc – din contra, vom lua din alte resurse umane care se vor concentra în a ne ajuta pe noi. Avem nevoie să ne dozăm efortul, să delegăm, să cerem ajutorul și să ne asumăm și limitele în cît putem face.

Așa cum în lume sînt oameni buni, la fel sînt și oameni răi. Și pe unii, și pe alții ne diferențiază structura genetică neurală, factorii de mediu influenți, propriul istoric de viață transgenerațional care duce la formarea celui individual. Oricît nu ne-ar plăcea, aceasta este realitatea, iar istoria ne-a arătat-o și ne-o arată într-un mod atît de crud. Unii devin structuri bune și generoase, alții devin răi și egoiști într-un mod patologic. Există nevoie pură de a dărui, dar și nevoi narcisice în actele generoase. Un filantrop generos este motivat de dorința de a fi respectat și apreciat pentru generozitatea sa. Există și riscul de a ajuta împotriva voinței celui aflat în nevoie și de aici se pot desprinde multe discuții. Cît de etic este? Cît de mult este despre cel care ajută și nevoile acestuia și nu despre cel aflat în nevoie? Cînd ajutăm? (Cum este în cazul unui om afectat de o tulburare psihiatrică în plin episod decompensat, pentru că aici trebuie intervenit cu internarea nevoluntară, un act pe cît de firesc pentru a-l proteja pe cel suferind de propriile acțiuni, dar și pe cei din jur, atunci cînd comportamentul său devine violent și imprevizibil, pe atît de dureros pentru toți cei implicați.)

O nișă este aceea unde puterea de a ajuta poate fi observată la politicieni care se transformă pe parcursul mandatului: deși pleacă la drum cu intenții bune, puterea pe care o capătă le poate distorsiona imaginea dacă nu sînt o structură matură emoțional și o pot întoarce împotriva celor care sînt în nevoie. Puterea de a ajuta poate însemna pentru unii un mod cinic de a fi datorită beneficiilor pe care ți le oferă, cum ar fi o poziție înaltă social din care se obțin foloase financiare și materiale mari, toate sub masca bunului samaritean.

Admirația și puterea exemplului vin din faptele bune făcute public, nu în tăcere. Este nevoie să avem de unde ne inspira pentru a învăța să dăm mai departe. Generozitatea se învață, la fel cum se învață și empatia. Iar acolo unde cineva vrea să vadă ceva întunecat în cel care face gesturi bune și generoase este vorba despre ceea ce-l locuiește pe acesta, despre proiecțiile distorsionate proprii, dar și despre invidie. Pentru că a nu aprecia un act de generozitate și a căuta să vezi ceva rău în el arată cum te locuiești pe tine însuți. Iar aici vorbim de un om în care locuiește durerea cel mai probabil a unui copil care a fost nedreptățit, care s-a luptat pentru a avea, de cele mai multe ori vom descoperi că a trăit în rivalitate cu frații sau colegii lui pentru a avea și pentru a se simți important. Invidie pentru că, neavînd atunci cînd ar fi trebuit, unii oameni dezvoltă această invidie pentru posesiunile celorlalți, dar și pentru acțiunile și sensul pe care unii și-l găsesc în viață, iar a vedea acest lucru la ceilalți atît timp cît ne luptăm cu propriile acțiuni care nu aduc satisfacția dorită și cu incapacitatea de a ne găsi un sens mai înalt decît satisfacerea propriilor nevoi duce la a simți furie, ură și invidie la adresa celorlalți. Invidie pentru starea de spirit a celuilalt.    

Principiul solidarității, „unde-s doi puterea crește”, aduce și sentimentul de control într-o lume care pare că a luat-o razna complet. Avem nevoie să simțim, măcar parțial, că lucrurile sînt sub controlul nostru. Solidaritatea umană este cimentul dintre oameni, iar în urma pandemiei care ne-a afectat – și datorită faptului că a trebuit să păstrăm distanța socială –, acum cred că e o formă de recuperare a acesteia, este nevoie de apropiere, de a te simți conectat, de a fi parte din comunitate pentru a reduce angoasa morții pe care războiul și pandemia au scos-o la suprafață într-un mod extrem de violent și de neașteptat. Sînt multiple cercetări psihologice care demonstrează legătura dintre comportamentele altruiste și nivelul înalt al stării de bine, al satisfacției simțite, al unei stări de sănătate mai bune, o stimă de sine bună, dar și faptul că sînt experiențe pline de sens. Ne oferă un sens al vieții, ceea ce luăm și ceea ce dăm la rîndul nostru lumii. Sînt oameni extrem de generoși care-și găsesc un sens în a ajuta, care au un preaplin afectiv și care sînt structuri de oameni buni. Doar buni, fără nici un „dar“ și fără nici o virgulă, și care nu oferă așteptînd ceva în schimbul a ceea ce au oferit. Oameni cu calități și slăbiciuni, nu supereroi și nici personaje ideale, în care predomină doar binele și lumina, aceștia pot fi catalogați ca fiind structuri „pleasant”, sînt cei care caută să facă și să fie pe placul celorlalți, uneori cu prețul epuizării lor. Și oare cîți dintre noi nu ne regăsim aici? Dar aceste comportamente, din perspectivă psihologică, sînt rezultatul unor traume, iar ca mecanism de supraviețuire ne-am dezvoltat acest tipar de a fi. Este igienic pentru sănătatea noastră să conștientizăm că putem ajuta, dar este necesară măsura implicării și depășirea fricii de a spune nu în fața unor solicitări. Lumea nu poate fi salvată de un singur om, este nevoie de noi toți pentru a o salva și a o păstra pentru urmașii noștri.

Închei fredonînd refrenul copilăriei: Sur le Pont d’Avignon / L’on y danse, l’on y danse / Sur le Pont d’Avignon / L’on y danse tous en rond.

Cătălina Dumitrescu este psiholog.

Foto: wikimedia commons

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Nu suntem egali în fața bolilor: care sunt românii care nu vor plăti suprataxă pe concediu medical
Politicienii și-au făcut calculele și au decis că nu suntem egali în fața bolilor. Mai exact, PSD și PNL lucrează la o ordonanță de urgență prin care încearcă să elimine supraimpozitarea concediilor medicale doar în cazul anumitor pacienți
image
„Lâna de aur”, cel mai scump material textil natural din lume. Firul de Vicuña se vinde la gram, la fel ca aurul
Firul de Vicuña, recoltat o dată la doi sau trei ani în cantități limitate, se distinge ca fiind cel mai rar și scump fir din lume. Cu o grosime de 12 microni, comparabilă cu cea a aurului, este comercializat la gramaj, se vinde la prețuri exorbitante și presupune un proces de producție meticulos.
image
Decizie radicală pentru „Tesla de Cluj”. „Dacă ziceam că e produsă în Elveția, clienții ar fi sărit s-o cumpere cu 450.000 de euro”
Echipa proiectului a luat o decizie importantă: va regândi „Tesla de Cluj” într-o variantă mult mai ieftină. „Probabil că dacă ziceam că mașina este produsă în Elveția, clienții ar fi sărit să o cumpere cu 450.000 de euro”, susține Florin Dehelean, unul dintre investitori

HIstoria.ro

image
Cum percepea aristocrația britanică societatea românească de la 1914?
Fondatori ai influentului Comitet Balcanic de la Londra, frații Noel și Charles Buxton călătoresc prin Balcani, în toamna anului 1914, într-o misiune diplomatică neoficială, menită să atragă țările neutre din regiune de partea Antantei.
image
Istoricul Maurizio Serra: „A înțelege modul de funcționare a dictaturii ne ajută să o evităm” / INTERVIU
Publicată în limba franceză în 2021, biografia lui Mussolini scrisă de istoricul Maurizio Serra, membru al Academiei Franceze, a fost considerată un eveniment literar şi istoric.
image
Procesul „Numai o guriță”, o noutate pentru justiția română la început de secol XX
În primăvara anului 1912, pictorul Gore Mircescu îl aducea în fața justiției pe librarul Constantin Sfetea, pe motivul reproducerii neautorizate a uneia din lucrările sale – „Numai o guriță” – pe care cel din urmă o folosise la ilustrarea unor cărți poștale.