[...]

Între timp, ouăle deveniseră de un violet veninos. Pe un ou nevopsit, ea a hotărît să deseneze cele două inițiale de Paște, așa cum se obișnuia în Rusia. Prima literă, „X”, a desenat-o bine, dar a doua nu prea și-o putea aminti, iar în cele din urmă, în loc de un „B” a desenat absurd, cocoșat, „β”. Cînd cerneala s-a uscat complet, a împachetat ouăle în hîrtie igienică moale și le-a pus în poșeta de piele.

Dar ce toropeală chinuitoare... Voia să se întindă în pat, să bea niște cafea fierbinte și să-și întindă picioarele... Avea febră și pleoapele o usturau... Cînd a ieșit afară, trosnetul uscat al tusei a început iarăși să i se întețească în gît. Străzile erau întunecate, umede și pustii. Platonovii locuiau în apropiere.

Erau așezați, beau ceai, iar Platonov, chel, cu o barbă rară, într-o cămașă rusească de serj cu nasturi pe-o parte, îndesa tutun galben în hîrtie de țigară, atunci cînd Joséphine a ciocănit cu mînerul umbrelei și a intrat.

– A, bună seara, Mademoiselle.

S-a așezat alături de ei și, fără tact, guralivă, a început să discute despre iminentul Paște Rusesc. A scos ouăle violet din geantă, unul cîte unul. Platonov a observat ouăle cu litere liliachii „X β” și a izbucnit în rîs.

 „Ce-o fi făcut-o să aplice acele inițiale ebraice?”

Soția lui, o femeie dolofană cu o perucă galbenă și ochi întristați, a zîmbit în treacăt. I-a mulțumit Joséphinei cu indiferență, scoțînd vocalele ei franțuzești. Joséphine n-a înțeles de ce rîdeau. Se simțea furioasă și tristă. A început să vorbească iarăși, însă avea senzația că ceea ce spunea era nelalocul său, și totuși nu se putea abține.

– Da, în momentul de față nu mai e Paște în Rusia... Biata Rusie! Ah, îmi amintesc cum oamenii obișnuiau să se sărute unii pe alții pe străzi. Și mica mea Hélène arăta ca un înger în acea zi... Ah, adesea plîng noaptea-ntreagă gîndindu-mă la minunata voastră țară!

Platonovilor li se păreau întotdeauna neplăcute aceste conversații. Nu discutau niciodată despre pierdutul lor pămînt natal cu străinii, așa cum bogații ruinați își ascund sărăcia și devin chiar și mai trufași, și mai puțin abordabili ca înainte. Prin urmare, în adîncul său, Joséphine simțea că ei nu iubeau Rusia deloc. De obicei, cînd îi vizita pe Platonovi, ea se gîndea că, numai de-ar începe să vorbească despre frumoasa Rusie cu lacrimi în ochi, Platonovii ar izbucni deodată în hohote de plîns și ar începe să-și reamintească și să povestească, și că ei trei ar sta toată noaptea, amintindu-și, plîngînd și strîngîndu-și mîinile unii altora.

Dar, în realitate, asta nu s-a întîmplat niciodată. Platonov încuviința politicos și indiferent din barbă, în timp ce soția lui tot încerca să afle de unde se putea lua niște ceai sau săpun cît mai ieftin posibil.

Platonov a început iarăși să-și răsucească țigările. Soția lui le așeza aliniate într-o cutie de carton. Intenționaseră amîndoi să tragă un pui de somn pînă ce era vremea să plece la slujba de Paște la biserica grecească de după colț. Voiau să stea în tăcere, să-și vadă de gîndurile lor, să vorbească numai din priviri și din zîmbete aparte, aparent distrate, despre fiul lor care fusese ucis în Crimeea, despre nimicuri de Paște, despre biserica lor de cartier din strada Pocitamskaia. Acum venise bătrîna aceea gureșă și sentimentală, cu ochii ei gri închis neliniștiți, doldora de oftaturi, și-ar cam putea să stea pînă ce-or să plece și ei de acasă.

Joséphine a tăcut, sperînd cu ardoare că ar putea și ea să fie invitată să îi însoțească la biserică, iar apoi să ia micul dejun cu ei. Știa că făcuseră prăjituri de Paște cu o zi înainte și, deși era clar că ea nu putea mînca nici una din cauză că avea febră, totuși ar fi fost atît de plăcut, atît de cald, atît de festiv.

Platonov a scrîșnit din dinți și, înăbușindu-și un căscat, s-a uitat pe furiș la încheietură, la cadranul de sub micul ecran. Joséphine și-a dat seama că nu aveau de gînd s-o invite. S-a ridicat.

– Aveți nevoie să vă odihniți un pic, dragii mei prieteni, dar vreau să vă spun ceva înainte să plec.

Și, apropiindu-se de Platonov, care de asemenea s-a ridicat, a exclamat într-o rusă sonoră:

– Hristos a înviat!

Aceasta a fost ultima ei speranță de a stoarce o izbucnire de lacrimi fierbinți și dulci, sărutări de Paște, o invitație de-a lua micul dejun împreună... Dar Platonov doar și-a îndreptat umerii și a spus cu un rîs reprimat:

– Vedeți, Mademoiselle, pronunțați minunat rusește...

Odată ajunsă afară a izbucnit în hohote de plîns și a început să meargă apăsîndu-și batista pe ochi, legănîndu-se ușor și bătînd cu umbrela de mătase, ca un baston, pe trotuar. Cerul era cavernos și frămîntat – luna confuză, norii precum ruinele.

[...]

(din volumul Povestirile lui Vladimir Nabokov, traducere de Veronica D. Niculescu, Editura Polirom, 2009)