Pledoarie pentru o reconciliere istorică
Sînt sătmărean. Provin dintr-un oraș care probabil niciodată nu era monocrom, omogen. Acum o sută de ani orașul era locuit de maghiari, români, şvabi, evrei, romi. Pentru mulți din străinătate e cunoscut doar datorită comunității hasidice, care a plecat la New York, unde și azi există un cartier – mai mare decît orașul meu natal – cunoscut sub numele Satmar. Natura multietnică (sau plurietnică, mai degrabă) a orașului era întotdeauna o realitate istorică și sociologică.
Satu Mare (Szatmárnémeti) și azi e o locuit de o comunitate mixtă (37% maghiari, 59% români, 1,1% germani). Deși provin dintr-o familie monoetnică unde vorbeam doar limba maghiară, prezența românilor în jurul meu făcea parte din realitățile cotidiene. Un copil maghiar dintr-o comunitate plurietnică observă deja la vîrsta de 3-4 ani că vecinul, copilul din cartier, vorbește o limbă total diferită. Devine curios. Încearcă să-l înțeleagă și pe celălalt om, deși, evident, fără ajutor nu are cum. Eu am avut noroc și datorită mătușii, care e româncă, dar și învățătorilor din școala generală, care au pus un accent important pe educația limbii române. Era foarte greu, fiindcă un maghiar începe cu lipsa de experiență, iar în clasa a V-a, cînd ajungeam la Creangă, deși absorbeam mirajul povestirilor și al peisajului pitoresc, nu înţelegeam nimic din regionalisme și din limbajul arhaic. E o problemă constantă pentru toți copiii maghiari, din păcate.
După Satu Mare am ajuns în Cluj, oraș unde orice student trece printr-un rite de passage cultural: secuii își dau seama că oamenii vorbesc mai mult română, oltenii își dau seama că maghiarii nu fură Ardealul zilnic, iar noi, din comunități mixte, ne dăm seama că mitul conflictului româno-maghiar există, de fapt, doar în memoria colectivă. Am lucrat și într-o librărie foarte scurt timp, dar era esențial pentru mine să citesc mult mai des și beletristica română contemporană. Așa am cunoscut literatura lui Cărtărescu, Cioran, Vișniec, Pleșu, Radu Vancu. Așa am aflat că marii eroi ai mei – Péter Esterházy, de exemplu – e tradus și în română, iar Cărtărescu menționa asta chiar în jurnalul lui. Așa am aflat că, de fapt, avem zeci de cărți care tratează istoria comună multiseculară nu numai din punct de vedere propagandistic, evocînd frustrări și dureri seculare, sindroame istorice netratate, dar și patrimoniul cultural comun.
Așa cum nici eu nu am auzit pînă atunci de această interculturalitate intensă, din păcate nici colegii mei români de la facultate sau oamenii în general nu știu încă asta. Fiindcă din manuale, din imnul național, de la televizor și din politică învățăm doar despre cotropitori, dușmani, asuprire, suferință, iobăgie, luptă eroică, deșteptare națională, patetism și glorie patriotică. E un joc unilateral: inevitabil, vor fi dușmani și prieteni, „bad and good guys“. E o istorie în alb-negru, cu extremizarea sentimentelor, cu hiperbolizarea traumelor istorice, unde elementul comun – cel puțin un mileniu de conviețuire și de interacţiune culturală, politică, etnografică și lingvistică – e marginal tratat.
După patru ani în străinătate m-am reîntors în țară în anul în care speranța generației mele s-a prăbușit în decembrie 2016. Eu mai speram și încă sper că putem construi ceva nou. Cu Cicero: dum spiro spero. Reconstruirea și reformarea României ar necesita nu numai politicieni respectați, Adenaueri locali, dar o parte mică, dar semnificativă din această reconfigurare sistematică este și reconcilierea istorică. Avem o țară de 18-19 milioane de oameni, din care 1,2 milioane sînt maghiari, cu diferențe culturale majore (secuii din Harghita, Covasna și Mureș, maghiarii din Partium – Satu Mare, Bihor, din Transilvania istorică – Sălaj, Cluj, Alba, Hunedoara, Bihor și din Banat). Întrebarea e: avem oare o problemă „maghiaro-română“ și, dacă da, care sînt elementele cele mai problematice?
Statutul maghiarilor în România, din punct de vedere legal, e relativ bine păzit de Constituția României și de legi. Teoretic, dacă dorim, putem învăța în limba maghiară de la grădiniță pînă la doctorat. Asta însă doar în teorie, deoarece în zone unde maghiarimea, din păcate, e pe cale de dispariție, situația educației bilingve a devenit doar o lege neadoptată. La fel de gravă e situația Universității de Medicină din Tîrgu Mureș, unde statutul liniei maghiare nu este încă stabilit în charta universitară. La fel de caraghioasă este lupta lui Boc cu bilingvismul clujean: teoretic, funcționează, practic însă, nu. Deci o soluție a acestor probleme ar fi: respectarea legislației și reforma educației, mai ales în învățarea limbii române. Un maghiar – mai ales unul care provine dintr-o familie monoetnică și dintr-o comunitate predominant maghiară (Secuime, zone rurale din Cluj, Satu Mare, Bihor, Sălaj) – nu vorbește deloc limba română pînă la vîrsta de 6-7 ani. Asta presupune că el are nevoie de o educație diferită față de copiii români, avînd o deficiență enormă, pe care nu are cum să o recupereze în cinci ore pe săptămînă. O reformă radicală a educației ar fi urgentă.
Traume și sindroame istorice
Așa-zisa problemă „maghiaro-română“ nu constă însă doar în nerespectarea legislației și lipsa unui sistem educațional modern, european, dar și în faptul că noi, nici după o sută de ani, nu am ajuns la o reconciliere istorică.
Reconcilierea istorică presupune analiza sistematică, interdisciplinară, sinceră și deschisă a unor evenimente, concepții, prejudecăți, sindroame și traume istorice, pentru a trata frustrările mentalității colective și ale memoriei colective. Momentan, memoria colectivă maghiară și cea română au niște frustrări netratate. Astea – ca o epidemie – dacă nu sînt tratate, devin letale pe termen lung. Reconcilierea istorică presupune colaborarea activă a istoricilor, politicienilor, elitei intelectuale, dar și a mișcărilor civice, iar scopul ei principal constă în asumarea greșelilor din trecut și din prezent și elaborarea unor colaborări și tehnici care vor servi o colaborare și o conviețuire rodnică. Această metodă presupune și colaborări diplomatice, academice (între istorici, sociologi, artiști, filozofi), dar și economice. Reconcilierea istorică apăruse mai ales în secolul XX ca metodă, deși cu siguranță putem găsi analogii anacronice și în alte secole. Este, practic, o mișcare pacifistă, dorința, voința de a trăi în pace cu vecinul, cu fostul inamic, dușman, cotropitor, stăpîn etc.
Cel mai cunoscut caz este reconcilierea istorică între Germania și Franța (tratatul din 1963 și tratatul de la Aachen din 2019), care presupunea manuale școlare comune, mobilitatea studenților, proiecte academice și economice comune. Un alt caz și mai interesant și un etalon ar fi cazul Suediei și Finlandei, unde reconcilierea istorică a ajuns la un nivel la care minoritatea suedeză din Finlanda (sub 5% din populație) folosește limba maternă ca limbă oficială. Un alt caz relativ bine tratat – deși cu niște traume istorice neasumate încă – ar fi reconcilierea istorică între Japonia și Coreea de Sud, sau dintre Japonia și China. Sînt și cazuri nefericite, evident: Germania și Polonia, Polonia și Rusia, Israel și Palestina, India și Pakistan sînt doar cîteva cazuri, unde reconcilierea istorică ar fi esențială, dar din păcate încă nu a ajuns la nivelul celor menționate anterior.
Reconcilierea istorică între maghiari și români ar fi esențială. Sînt niște traume și sindroame istorice netratate, care persistă în societatea contemporană: problema etnogenezei, primatul etnic în Transilvania, situația românilor în Regatul Maghiar, maghiarizarea în timpul dualismului, tragedia Memorandiștilor, atrocitățile de la Ip, Nușfalău, Treznea, cultul contemporan al lui Wass Albert, pe de o parte, sau trauma Trianonului, atrocitățile Gărzii Maniu, românizarea ceaușistă, tragedia de la Tîrgu Mureș, xenofobia Vetrei Românești, Noua Dreaptă sau PRM, pentru ceilalți.
O încercare de reconciliere istorică a fost înfințarea Comisiei mixte de istorici români și maghiari din 1971. Din păcate, această comisie nu a ajuns niciodată să fie o instituție care ar fi putut concura versiunea istorică din Academia Română sau cea maghiară, deși publicațiile comisiei – necunoscute publicului larg, din păcate – arată foarte clar că avem o istorie comună cu mai multe elemente pozitive și constructive decît negative. La fel, Tratatul de la Timișoara din 16 septembrie 1996 între Ungaria și România – care avea și un paragraf despre reconcilierea istorică – a murit scurt timp după aceea. O soartă similară a avut și ședința comună a guvernelor maghiar și român din 2005, iar soarta Fundației Gojdu – o instituție care ar fi putut să fie bastionul reconcilierii istorice – arată că, într-o sută de ani, România și Ungaria nu au făcut altceva decît distrugerea sistematică a patrimoniului comun maghiaro-român.
Cînd ne plimbăm prin orașe din Transilvania, vedem clădiri din epoca Regatului Maghiar (1000-1526), din perioada Principatului, din epoca habsburgică sau dualistă. Unele, din păcate, sînt ignorate sistematic de mentalitatea colectivă sau de turismul cultural și de muzeologie (mai ales cele din epoca medievală sau dualistă). Traumele istorice comune menționate mai sus aparțin într-un fel frustrărilor micilor națiuni (teoria lui István Bibó), iar tratarea acestora se face doar prin programe bilaterale, interguvernamentale. Greșelile trebuie asumate. Avem nevoie de momente istorice, de mesaje vizuale puternice cînd un premier maghiar se îmbrățișează cu omologul său român (vezi efectul psihologic al întîlnirilor De Gaulle-Adenauer, Kohl-Mitterrand, Merkel-Macron, dar și, recent, întîlnirea între lideri din Coreea de Nord și Coreea de Sud). Dar avem nevoie și de manuale istorice comune, şedințe anuale între Academia Română și Academia Maghiară, mobilizarea studenților români (mai ales din sudul țării) în Secuime și în Ungaria, dar și invers, educarea culturii române pentru maghiari din Transilvania într-un mod interactiv, intens.
Cunoscînd situația politică și academică din Ungaria și din România, viziunea mea este, din păcate, una naivă, aproape utopică. Poate odată vom ajunge și la reconcilierea istorică sistematică între maghiari și români, dar pînă atunci cea ce putem face este tocmai ce a spus și Stephen Hawking: „All we need to do is make sure we keep talking“.
Csakis együtt – adică doar împreună.
T. Szabó Csaba este istoric al antichității, asistent la Universitatea „Lucian Blaga“ din Sibiu, Departamentul de Istorie, Patrimoniu și Teologie Protestantă.
Foto: Hajdu Tamás
