Pledoarie pentru o reconciliere istorică

T. SZABÓ Csaba
Publicat în Dilema Veche nr. 786 din 14-20 martie 2019
O știință a fiului jpeg

Sînt sătmărean. Provin dintr-un oraș care probabil niciodată nu era monocrom, omogen. Acum o sută de ani orașul era locuit de maghiari, români, şvabi, evrei, romi. Pentru mulți din străinătate e cunoscut doar datorită comunității hasidice, care a plecat la New York, unde și azi există un cartier – mai mare decît orașul meu natal – cunoscut sub numele Satmar. Natura multietnică (sau plurietnică, mai degrabă) a orașului era întotdeauna o realitate istorică și sociologică.

Satu Mare (Szatmárnémeti) și azi e o locuit de o comunitate mixtă (37% maghiari, 59% români, 1,1% germani). Deși provin dintr-o familie monoetnică unde vorbeam doar limba maghiară, prezența românilor în jurul meu făcea parte din realitățile cotidiene. Un copil maghiar dintr-o comunitate plurietnică observă deja la vîrsta de 3-4 ani că vecinul, copilul din cartier, vorbește o limbă total diferită. Devine curios. Încearcă să-l înțeleagă și pe celălalt om, deși, evident, fără ajutor nu are cum. Eu am avut noroc și datorită mătușii, care e româncă, dar și învățătorilor din școala generală, care au pus un accent important pe educația limbii române. Era foarte greu, fiindcă un maghiar începe cu lipsa de experiență, iar în clasa a V-a, cînd ajungeam la Creangă, deși absorbeam mirajul povestirilor și al peisajului pitoresc, nu înţelegeam nimic din regionalisme și din limbajul arhaic. E o problemă constantă pentru toți copiii maghiari, din păcate.

După Satu Mare am ajuns în Cluj, oraș unde orice student trece printr-un rite de passage cultural: secuii își dau seama că oamenii vorbesc mai mult română, oltenii își dau seama că maghiarii nu fură Ardealul zilnic, iar noi, din comunități mixte, ne dăm seama că mitul conflictului româno-maghiar există, de fapt, doar în memoria colectivă. Am lucrat și într-o librărie foarte scurt timp, dar era esențial pentru mine să citesc mult mai des și beletristica română contemporană. Așa am cunoscut literatura lui Cărtărescu, Cioran, Vișniec, Pleșu, Radu Vancu. Așa am aflat că marii eroi ai mei – Péter Esterházy, de exemplu – e tradus și în română, iar Cărtărescu menționa asta chiar în jurnalul lui. Așa am aflat că, de fapt, avem zeci de cărți care tratează istoria comună multiseculară nu numai din punct de vedere propagandistic, evocînd frustrări și dureri seculare, sindroame istorice netratate, dar și patrimoniul cultural comun.

Așa cum nici eu nu am auzit pînă atunci de această interculturalitate intensă, din păcate nici colegii mei români de la facultate sau oamenii în general nu știu încă asta. Fiindcă din manuale, din imnul național, de la televizor și din politică învățăm doar despre cotropitori, dușmani, asuprire, suferință, iobăgie, luptă eroică, deșteptare națională, patetism și glorie patriotică. E un joc unilateral: inevitabil, vor fi dușmani și prieteni, „bad and good guys“. E o istorie în alb-negru, cu extremizarea sentimentelor, cu hiperbolizarea traumelor istorice, unde elementul comun – cel puțin un mileniu de conviețuire și de interacţiune culturală, politică, etnografică și lingvistică – e marginal tratat.

După patru ani în străinătate m-am reîntors în țară în anul în care speranța generației mele s-a prăbușit în decembrie 2016. Eu mai speram și încă sper că putem construi ceva nou. Cu Cicero: dum spiro spero. Reconstruirea și reformarea României ar necesita nu numai politicieni respectați, Adenaueri locali, dar o parte mică, dar semnificativă din această reconfigurare sistematică este și reconcilierea istorică. Avem o țară de 18-19 milioane de oameni, din care 1,2 milioane sînt maghiari, cu diferențe culturale majore (secuii din Harghita, Covasna și Mureș, maghiarii din Partium – Satu Mare, Bihor, din Transilvania istorică – Sălaj, Cluj, Alba, Hunedoara, Bihor și din Banat). Întrebarea e: avem oare o problemă „maghiaro-română“ și, dacă da, care sînt elementele cele mai problematice?

Statutul maghiarilor în România, din punct de vedere legal, e relativ bine păzit de Constituția României și de legi. Teoretic, dacă dorim, putem învăța în limba maghiară de la grădiniță pînă la doctorat. Asta însă doar în teorie, deoarece în zone unde maghiarimea, din păcate, e pe cale de dispariție, situația educației bilingve a devenit doar o lege neadoptată. La fel de gravă e situația Universității de Medicină din Tîrgu Mureș, unde statutul liniei maghiare nu este încă stabilit în charta universitară. La fel de caraghioasă este lupta lui Boc cu bilingvismul clujean: teoretic, funcționează, practic însă, nu. Deci o soluție a acestor probleme ar fi: respectarea legislației și reforma educației, mai ales în învățarea limbii române. Un maghiar – mai ales unul care provine dintr-o familie monoetnică și dintr-o comunitate predominant maghiară (Secuime, zone rurale din Cluj, Satu Mare, Bihor, Sălaj) – nu vorbește deloc limba română pînă la vîrsta de 6-7 ani. Asta presupune că el are nevoie de o educație diferită față de copiii români, avînd o deficiență enormă, pe care nu are cum să o recupereze în cinci ore pe săptămînă. O reformă radicală a educației ar fi urgentă.

Traume și sindroame istorice

Așa-zisa problemă „maghiaro-română“ nu constă însă doar în nerespectarea legislației și lipsa unui sistem educațional modern, european, dar și în faptul că noi, nici după o sută de ani, nu am ajuns la o reconciliere istorică.

Reconcilierea istorică presupune analiza sistematică, interdisciplinară, sinceră și deschisă a unor evenimente, concepții, prejudecăți, sindroame și traume istorice, pentru a trata frustrările mentalității colective și ale memoriei colective. Momentan, memoria colectivă maghiară și cea română au niște frustrări netratate. Astea – ca o epidemie – dacă nu sînt tratate, devin letale pe termen lung. Reconcilierea istorică presupune colaborarea activă a istoricilor, politicienilor, elitei intelectuale, dar și a mișcărilor civice, iar scopul ei principal constă în asumarea greșelilor din trecut și din prezent și elaborarea unor colaborări și tehnici care vor servi o colaborare și o conviețuire rodnică. Această metodă presupune și colaborări diplomatice, academice (între istorici, sociologi, artiști, filozofi), dar și economice. Reconcilierea istorică apăruse mai ales în secolul XX ca metodă, deși cu siguranță putem găsi analogii anacronice și în alte secole. Este, practic, o mișcare pacifistă, dorința, voința de a trăi în pace cu vecinul, cu fostul inamic, dușman, cotropitor, stăpîn etc.

Cel mai cunoscut caz este reconcilierea istorică între Germania și Franța (tratatul din 1963 și tratatul de la Aachen din 2019), care presupunea manuale școlare comune, mobilitatea studenților, proiecte academice și economice comune. Un alt caz și mai interesant și un etalon ar fi cazul Suediei și Finlandei, unde reconcilierea istorică a ajuns la un nivel la care minoritatea suedeză din Finlanda (sub 5% din populație) folosește limba maternă ca limbă oficială. Un alt caz relativ bine tratat – deși cu niște traume istorice neasumate încă – ar fi reconcilierea istorică între Japonia și Coreea de Sud, sau dintre Japonia și China. Sînt și cazuri nefericite, evident: Germania și Polonia, Polonia și Rusia, Israel și Palestina, India și Pakistan sînt doar cîteva cazuri, unde reconcilierea istorică ar fi esențială, dar din păcate încă nu a ajuns la nivelul celor menționate anterior.

Reconcilierea istorică între maghiari și români ar fi esențială. Sînt niște traume și sindroame istorice netratate, care persistă în societatea contemporană: problema etnogenezei, primatul etnic în Transilvania, situația românilor în Regatul Maghiar, maghiarizarea în timpul dualismului, tragedia Memorandiștilor, atrocitățile de la Ip, Nușfalău, Treznea, cultul contemporan al lui Wass Albert, pe de o parte, sau trauma Trianonului, atrocitățile Gărzii Maniu, românizarea ceaușistă, tragedia de la Tîrgu Mureș, xenofobia Vetrei Românești, Noua Dreaptă sau PRM, pentru ceilalți.

O încercare de reconciliere istorică a fost înfințarea Comisiei mixte de istorici români și maghiari din 1971. Din păcate, această comisie nu a ajuns niciodată să fie o instituție care ar fi putut concura versiunea istorică din Academia Română sau cea maghiară, deși publicațiile comisiei – necunoscute publicului larg, din păcate – arată foarte clar că avem o istorie comună cu mai multe elemente pozitive și constructive decît negative. La fel, Tratatul de la Timișoara din 16 septembrie 1996 între Ungaria și România – care avea și un paragraf despre reconcilierea istorică – a murit scurt timp după aceea. O soartă similară a avut și ședința comună a guvernelor maghiar și român din 2005, iar soarta Fundației Gojdu – o instituție care ar fi putut să fie bastionul reconcilierii istorice – arată că, într-o sută de ani, România și Ungaria nu au făcut altceva decît distrugerea sistematică a patrimoniului comun maghiaro-român.

Cînd ne plimbăm prin orașe din Transilvania, vedem clădiri din epoca Regatului Maghiar (1000-1526), din perioada Principatului, din epoca habsburgică sau dualistă. Unele, din păcate, sînt ignorate sistematic de mentalitatea colectivă sau de turismul cultural și de muzeologie (mai ales cele din epoca medievală sau dualistă). Traumele istorice comune menționate mai sus aparțin într-un fel frustrărilor micilor națiuni (teoria lui István Bibó), iar tratarea acestora se face doar prin programe bilaterale, interguvernamentale. Greșelile trebuie asumate. Avem nevoie de momente istorice, de mesaje vizuale puternice cînd un premier maghiar se îmbrățișează cu omologul său român (vezi efectul psihologic al întîlnirilor De Gaulle-Adenauer, Kohl-Mitterrand, Merkel-Macron, dar și, recent, întîlnirea între lideri din Coreea de Nord și Coreea de Sud). Dar avem nevoie și de manuale istorice comune, şedințe anuale între Academia Română și Academia Maghiară, mobilizarea studenților români (mai ales din sudul țării) în Secuime și în Ungaria, dar și invers, educarea culturii române pentru maghiari din Transilvania într-un mod interactiv, intens.

Cunoscînd situația politică și academică din Ungaria și din România, viziunea mea este, din păcate, una naivă, aproape utopică. Poate odată vom ajunge și la reconcilierea istorică sistematică între maghiari și români, dar pînă atunci cea ce putem face este tocmai ce a spus și Stephen Hawking: „All we need to do is make sure we keep talking“.

Csakis együtt – adică doar împreună. 

T. Szabó Csaba este istoric al antichității, asistent la Universitatea „Lucian Blaga“ din Sibiu, Departamentul de Istorie, Patrimoniu și Teologie Protestantă.

Foto: Hajdu Tamás

Alegeri fără zvîc  Pariem? jpeg
Dar dacă ești tînăr, sărac și bolnav?
Salvează tinerețea – vîrsta la care se spune că poți orice – chiar orice nenoroc sau chiar orice nefericire?
p 10 jpg
Povara tinereții
Copilăria se încheie, adesea, abrupt, după o vacanță de vară – tinerețea se consumă lent, se îngemănează cu bătrînețea firesc, insesizabil.
16781709398 92dac8f6bb c jpg
Primăvară în decembrie
„Femeile au devenit mai puțin interesate de machiaj și mai mult de frumusețea în ansamblu, cea care radiază din interior spre exterior, spre ideea de wellness.”
p 11 jpg
Note despre „încă”
De-ar fi să trebuiască să cred totuși în ceva și tot n-aș (putea) crede în Dumnezeu! Intuiție, vanitate, consolare – ține aceasta de vîrstă?
p 12 jpg
Tinerețea are coloană sonoră
Sînt părți de suflet în legătură cu care vom fi mereu subiectivi.
640px Pierre Auguste Renoir The Boating Party Lunch jpg
Simțire și nepăsare
Se spune că tinerețea, la fel ca și copilăria, nu e conștientă de ea însăși, că abia mai tîrziu ajungi să ți le amintești cu nostalgie și să le apreciezi adevărata valoare.
p 13 jpg
Oase ușoare ca ale păsărilor
Îi privesc atentă pe oamenii foarte tineri.
2722374996 d24e7fdf0e c jpg
Tinerii bătrîni și bătrînii tineri Cum mai măsurăm tinerețea?
Cred că merită să pledăm și, mai mult, e destul de limpede faptul că nu există o compartimentare netă a tinereții și a bătrîneții dată de vîrste și condiții, ci ele există simultan, în orice moment al vieții.
50294010101 132de799e7 c jpg
Anii ’90
Anii ’90 s-au încheiat pe 31 decembrie în Piaţa Revoluţiei, cînd deasupra noastră şi sub egida PRO TV-ului s-a înălţat un înger kitsch.
Alegeri fără zvîc  Pariem? jpeg
Învățături fără dezvăț
Trăim o vreme în care toți credem cu tărie că educația este esențială.
p 10 credit C  Hord jpg
p 11 credit C  Hord jpg
Pedagogia juridică între învăț și dezvăț
Avizele Consiliului Legislativ, în măsura în care ar fi urmate, sînt o bună premisă pentru creșterea calității legilor adoptate de Parlament.
p 13 credit C  Hord jpg
Seducția. Didactica nova?
Profesorul trebuie să fie el însuși seducător.
p 14 credit C  Hord jpg
Nu mai mîngîiați cercul!
Orice rol este făcut dintr-o continuă modelare a sensibilităţii interioare.
Mîntuirea biogeografică jpeg
Jurnal de glande și hormoni
Glandele endocrine și hormonii sînt o bună metaforă a importanței lucrurilor „mărunte”.
DS jpg
Minunatele isprăvi ale Adrenalinei (basm suprarenal)
Avea în ea atîta energie fata asta cît să transforme repausul într-un motor puternic.
640px Human mind, Human Universals png
p 11 sus jpg
Despre iubire, cu rigla si compasul. O încercare de endocrinologie euclidiană
Omul de știință stă drept, rezistă seducției misterioase și pune problema clar: în ce constă chimia acestei biologii?
p 12 sus jpg
Despre iubire și alte droguri
Iubirea romantică motivează o serie nesfîrșită de alegeri individuale și joacă un rol fundamental în elaborarea planurilor noastre de viață.
p 13 Hans Holbein, Henric al VIII lea WC jpg
Hormonii: „dirijorii” lichizi care ne schimbă corpul fizic și istoria
În epoca de formare a operei italiene, rolurile feminine erau interpretate de bărbați castrați, deveniți astfel eunuci.
640px Bloodletting 1 298x300 jpg
Profilul hormonal
Hormonii îți schimbă comportamentul sau comportamentul îți modifică profilul hormonal?
All Art is Erotic (Unsplash) jpg
Avem erotism în arta românească?
Cum rămîne totuși cu senzația că eroticul și erotismul au ocolit arta românească?
E cool să postești jpeg
Logica bunului-simț
De ce este logic să avem bun-simț chiar într-o societate care își pierde din ce în ce mai mult această noțiune?
p 10 jpg
Drumul în sus
E adevărat că bunul-simț nu poate fi construit fără simțul comun.

Adevarul.ro

Nicolae Balcescu jpg
Satira de excepție a lui Nicolae Bălcescu despre corupția din România. „Neam de curci” VIDEO
De Ziua Națională a României, Antena 1 a difuzat emisiunea „România, Râzi cu RoaST!”, în cadrul căreia un actor cunoscut l-a interpretat pe marele istoric Nicolae Bălcescu.
Luis Suarez FOTO EPA EFE jpg
Scandal uriaș după Ghana-Uruguay. Ce au făcut colegii lui Suarez în timp ce acesta plângea în hohote
E scandal imens după meciul Ghana - Uruguay de la Cupa Mondială 2022. Selecţionerul Uruguayului a sugerat că arbitrul german Daniel Siebert este de vină pentru eliminarea echipei sale de la CM 2022, informează DPA.
Congres AUR - George Simion - 27 mar 2022 / FOTO Inquam Photos / Octav Ganea
AUR cere ca România să nu mai ajute R. Moldova
Alianța pentru Unirea Românilor a adoptat în cadrul Congresului organizat la Alba Iulia o rezoluție prin care cere unificarea României și R. Moldova. Șeful formațiunii a susținut însă că România ar trebui să oprească ajutorul îndreptat către vecini.

HIstoria.ro

image
Drumul spre Alba Iulia: Cum au ajuns românii la Marea Adunare Națională
Așa cum se înfățișează din literatura memorialistică, majoritatea delegaților ori participanților sosesc la Alba Iulia cu trenul. Numai cei din așezările aflate la distanțe mici călătoresc cu alte mijloace de transport.
image
Noiembrie 1918: O lume în revoluție
1918, așa cum este creionat de literatura memorialistică, este anul unei lumi în plină revoluție. Desfășurată de la un capăt la celălalt al continentului european, revoluția este inegală și îmbracă diverse forme.
image
Scurt istoric al zilei naţionale
Instaurată încă de la venirea pe tronul României a lui Carol I, 10 Mai a rămas în tradiţia românilor ca Ziua Naţională a României moderne, până în 1947, când a fost impus regimul comunist. Un principe strãin pe tronul României reprezenta o necesitate politicã întrucât dupã abdicarea forţatã a lui Cuza la 11 februarie se ridica problema menţinerii recunoaşterii unirii celor douã principate.