Plecat și totuși inefabil aproape
Evoluînd discret, dar sigur în primii 25 de ani ai vieții, ocultat apoi tot atîția din pricina noii orînduiri instaurate în țară, atunci cînd destinul și-a încheiat conturile cu el, în decembrie 1975, Dinu Pillat părea un marginal, cunoscut numai într-un cerc foarte restrîns. Și totuși, la aflarea morții sale au început să apară numeroase mărturii și veritabile declarații de admirație („un om de o rară noblețe și un cărturar dăruit cu o înaltă fervoare a spiritului”, „un închinător pasionat al Poeziei”, „spirit strălucit al mișcării noastre literare”, „avea ceva din Parsifal”) – nicidecum simple necrologuri – semnate, în cele mai importante reviste literare ale vremii, de nume precum Șerban Cioculescu, Nicolae Balotă, Al. Paleologu, Vladimir Streinu, George Muntean, Marin Sorescu, Mircea Ivănescu, M. Nițescu, ba chiar și de Veronica Porumbacu sau Mihail Petroveanu. Toți scriau despre meritele prozatorului, istoricului și criticului literar, dar mai ales despre cele ale omului remarcabil care fusese, fără să îl plaseze strict în descendența ilustrului său părinte, și acesta recuperat firav abia de un deceniu la acea dată.
Tot atunci, N. Steinhardt, copleşit de senzaţia pierderii unui înger păzitor, îi scria lui Virgil Ierunca la Paris o emoţionantă scrisoare în care îi aducea la cunoştinţă trista veste şi schiţa prietenului dispărut un portret moral desăvîrşit: „A fost un nobil, un om capabil de a ieşi din sine, din belşug înzestrat cu minunata capacitate de a admira şi de a-i vedea pe oameni mai buni decît sînt... Şi cîtă discreţie, cîtă delicateţe şi detaşare, cîtă neîncetată propensiune spre iertare, înţelegere, reţinere numai a părţilor bune dintr-o operă sau din caracterul unui ins... Dacă voi putea şi-mi vei îngădui, îţi voi mai scrie despre el, încercînd să-ţi redau ceva din incomparabilul farmec, din nespusa fericire a unei prietenii pe care mi-a acordat-o ca pe un dar nepămîntesc. Să nu-l uităm. Să nu-l uitaţi. Să nu uităm”.
Cine fusese cel care, fără o operă impunătoare, dar și fără compromisuri, aduna atîtea elogii la dispariție?
Se născuse la 19 noiembrie 1921 (fiind înregistrat mai tîrziu cu o zi), într-o familie ilustră, apăsătoare prin vechime şi importanţă politică, aflată la generaţia în care „spiritul de fermieri de tip feudal” al Pillăteştilor şi „vocaţia combativităţii politice” a Brătienilor se estompaseră în tatăl său, poetul Ion Pillat, „primul tip de contemplativ pur” din familie, şi se altoiseră cu pasionalitatea mocnită, melancolia nedesluşită, discreţia şi adînca trăire a sentimentului religios ale mamei sale, pictoriţa acuarelistă Maria Pillat-Brateş (născută Procopie-Dumitrescu). După absolvirea cursurilor primare ale şcolii „Clemenţa“ şi apoi ale liceului „Spiru Haret”, pe băncile căruia „sfîrşitul copilăriei şi începutul adolescenţei vor rămîne ancorate pentru totdeauna” – după cum se confesa în revista Vlăstarul –, a pornit în „cruciada aspră a propriului destin”, înscriindu-se la Facultatea de Litere şi Filozofie. Aştepta de la aceasta mai degrabă un spor de autocunoaştere decît desăvîrşirea culturii care „nu reprezenta pentru el o datorie de familie sau o profesiune de credinţă, ci un mod de a exista” (Lucian Valea). Printre studenţii deveniţi ulterior repere ale culturii româneşti (Geo Dumitrescu, Ion Caraion, Virgil Untaru (Ierunca), Monica Lovinescu, Dan Cernovodeanu, Alexandru Balaci, Mihnea Gheorghiu, Dan Duţescu, Pavel Chihaia ș.a.), a cunoscut-o şi pe viitoarea soţie, Cornelia Filipescu, fiica unui fruntaş social-democrat.
Remarcat de G. Călinescu încă de pe băncile facultăţii pentru soliditatea informaţiei, fineţea spiritului şi eleganţa exprimării, Dinu Pillat va fi ales, imediat după absolvire, printre asistenţii săi la Catedra de Istorie a literaturii române, alături de Ovidiu Papadima, Valeriu Ciobanu, Al. Piru şi Adrian Marino. Neocolit de ciudăţeniile histrionicului profesor, care altminteri îl preţuia, tînărul asistent se va ataşa cu timpul atît de mult de acesta, încît îl va considera părinte spiritual, precum odinioară pe Ionel Teodoreanu şi, mai tîrziu, pe V. Voiculescu. La 22 iunie 1947, Dinu Pillat îşi susţine doctoratul cu două subiecte sugerate de Călinescu: Contribuţiuni la biografia lui Ion Pillat şi Romanul de senzaţie în literatura română din a doua jumătate a secolului al XIX-lea.
Printr-o ironie a sorţii, doctoratul susţinut exemplar nu-i va aduce o promovare, ci o degradare, postul său, ca şi cel ocupat de Adrian Marino, fiind comprimate la 15 octombrie. Pierderea postului de la Universitate a reprezentat doar începutul grelelor încercări la care îl va supune viaţa în anii următori. Aflat într-un impas financiar din pricina şomajului forţat şi a pierderii tuturor proprietăţilor familiei, cu o sănătate şubredă şi multe guri de hrănit, printre care şi o fetiţă venită pe lume în 1947, Dinu Pillat a fost nevoit să recurgă timp de un deceniu la tot felul de soluţii disperate, dureroase şi umilitoare. Aşa cum familia Logadi din romanul său, scăpătată în urma războiului, îşi vînduse biblioteca prin anticariate, şi autorul Morţii cotidiene, lovit de astă dată de războiul ideologic, va vinde numeroase obiecte de artă şi de mobilier la talcioc, ca şi cea mai mare parte a bibliotecii. Cumpărătorul unui important număr de volume a fost G. Călinescu, căruia fostul asistent îi scria asiduu în acei ani, propunîndu-i întotdeauna înaintea anticarilor lotul supus vînzării. Jena de a se afla într-o asemenea situaţie era depăşită de greutăţile materiale cu care se confrunta, iar durerea pricinuită de despărţirea de exemplarele rare din celebra bibliotecă a tatălui său era compensată în oarecare măsură de convingerea că ele îşi vor găsi un loc mai bun în biblioteca profesorului îndrăgit decît oriunde în altă parte.
Lotul Noica-Pillat
Cînd situaţia părea că se redresase prin încadrarea lui, în decembrie 1956, la institutul condus de Călinescu, a început teroarea arestărilor succesive ale cunoscuţilor, culminînd cu propria-i arestare din noaptea de 25 spre 26 martie 1959, de Buna Vestire. În jurul său şi al lui Constantin Noica, anchetatorii vor ţese două loturi, iniţial distincte, ulterior comasate, în aşa-numitul „proces al intelectualilor”, o înscenare şi un avertisment dat tuturor celor ce mai îndrăzneau să iasă din front.
Principalul cap de acuzare l-a constituit, în cazul lui Dinu Pillat, romanul consacrat mişcării legionare, Aşteptînd ceasul de apoi, pe care îl definitivase prin 1948 şi care circulase în manuscris pe la diverşi prieteni (Ion Caraion, V. Voiculescu, Toto Enescu) şi critici literari (Călinescu, Vianu, Streinu). De fapt, vina majoră era cu totul alta. Greşise că se născuse într-o asemenea epocă şi într-o astfel de familie. Prin origine şi formaţie, prin întîmplarea de a avea rude în străinătate, prin refuzul de a aparţine unui partid, prin felul său intransigent de a taxa orice încălcare a libertăţilor individului, prin credinţa în Dumnezeu, pe care nu înțelegea s-o ascundă, prin interesul pentru tot ce însemna fenomen cultural, în ţară sau dincolo de graniţele ei, prin dorinţa de a înţelege atît de controversatul fenomen legionar, prin frecventarea legaţiilor şi institutelor străine din Bucureşti ca fin degustător de artă sau ca urmaş al poetului şi omului de lume Ion Pillat, reprezenta – cum va constata și Cornelia Pillat peste ani – „o ţintă exemplară pentru îndeplinirea luptei regizate de regimul comunist împotriva elitei intelectuale”.
În consecinţă, după o anchetă îndelungată și brutală (a fost unul dintre cei mai bătuţi deţinuţi din întreg procesul), va fi condamnat, pe 1 martie 1960, pentru „crima de uneltire contra ordinii sociale”, la 25 de ani de muncă silnică, 10 ani de degradare civică şi confiscarea averii personale, ce se rezuma la acea dată la un ceas Doxa avînd cureaua ruptă... După cinci ani, patru luni şi trei zile de detenţie, al cărei blestem se metamorfozase spiritual în binecuvîntare, ca şi în cazul prietenului N. Steinhardt, a fost eliberat printre ultimii în valul amnistierilor din 1964, reocupîndu-și în scurt timp postul de cercetător păstrat graţie lui Călinescu.
Răgazul a fost însă scurt. Cu șase luni înainte de moarte, în urma unei restructurări de personal, a fost destituit din cadrul institutului, ajungînd să ocupe un post de simplu documentarist la Biblioteca Centrală Universitară. Boala l-a lovit fulgerător, murind la aceeași vîrstă nedreaptă la care se stinsese și părintele său. Decesul, survenit la 5 decembrie 1975, a fost înregistrat cu o zi înainte pentru simplificarea unor formalităţi, moartea luîndu-i înapoi, în cele din urmă, ziua „furată” de el la naştere, cum se amuza să creadă.
Urmărit constant de nenoroc, Dinu Pillat nu a avut condițiile prielnice făuririi unei opere pe măsura înzestrării sale. În comparaţie cu opurile tatălui, scrierile sale – s-a spus – sînt „zgîrcit de puţine”. Totuşi, din ceea ce a rămas în urma lui, nu numai că „poţi să deduci, să reconstitui portretul moral al omului”, cum credea el însuşi despre opera mentorului G. Călinescu, dar se conturează și profilul unui scriitor aparte, venit dinspre literatură înspre critica şi istoria literară.
O dovedesc Jurnalul unui adolescent, Tinerețe ciudată și, mai ales, Moartea cotidiană, dar și eseurile din Mozaic istorico-literar sau cel despre Dostoievski în conștiința literară românească. La un secol de la naștere și aproape o jumătate de veac de la moarte, o teză de doctorat ce îl are ca subiect (Un destin împlinit, 2000), un emoționant volum de corespondență (Biruința unei iubiri. Dinu & Nelli Pillat, 2008), romanul Așteptînd ceasul de apoi (2010), publicat după descoperirea în arhivele CNSAS a manuscrisului „arestat” timp de cinci decenii, urmat de seria de autor (Humanitas, 2010-2015), un CD ce recuperează vocea scriitorului, citind articole și eseuri în diverse emisiuni radiofonice (2013), precum și numeroase colocvii, seminarii și conferințe, emisiuni radio, documentare de televiziune, grupaje în reviste literare, avîndu-l mereu în centru, grație demersurilor constante ale fiicei Monica Pillat de recuperare a dinastiei Pillăteștilor, precum și ale cîtorva literați definitiv marcați de amprenta sa spirituală, sînt tot atîtea semne de neuitare, dar și de creștere în posteritate. Îndemnuri din partea nevăzută a existenței, către urmașii conectați la o frecvență anume, pentru desăvîrșirea în absență a celui plecat și totuși inefabil aproape. Plenitudinea unui destin putînd fi dată și de lucrurile nerealizate cîndva, însă conturate, dacă nu chiar împlinite de eforturile concertate ale posterității.
Carmen Brăgaru este cercetătoare în cadrul Institutului de Istorie și Teorie Literară „G. Călinescu” din București. A publicat studiul monografic Dinu Pillat, un destin împlinit (DU Style, 2000), volumul cu documente Ion Pillat – european în țara sa, român în Europa (MNLR, 2014) și a îngrijit eseul postum al Victoriei Ana Tăușan, Poezia lui Ion Pillat sau lumina spirituală (Limes, 2020).
