Era aproape de 12, la prînz, oră la care ar fi trebuit să fiu în casă, la izolare, ca toată lumea din Paris. Întîlnirea pe care o avusesem, ca într-o dimineață obișnuită, se prelungise și eram în întîrziere. Cînd am plecat de acasă, dimineața, m-am amestecat cu fluxul febril al lumii care făcea ultimele aprovizionări sau se îndrepta spre gări, să se refugieze în locuri mai prietenoase. Era forfotă mare. Cînd am ieșit de la întîlnirea mea, aproape de Montparnasse, nu mai era nimeni pe stradă. Metroul se oprise. Zgomotul străzii amuțise. Nici un om, nici un vehicul. Am luat-o încet spre casă. Practic, am traversat Parisul de la sud la nord, din Montparnasse în Belleville unde locuiesc, conștientă de acel peisaj nemaiîntîlnit și de acel moment unic.

L-am avut în gînd pe Hartmut Rosa. M-am întrebat ce ar zice el, filozoful accelerării, despre acest moment de dezaccelerare, de oprire globală. „Dacă priviți Pămîntul din cosmos, veți vedea că, începînd cu secolul al XVIII-lea, l-am pus literalmente în mișcare, mai întîi cu vaporul cu aburi, apoi cu trenul, cu automobilul, cu metroul, astăzi, desigur, cu avionul. Modernitatea pune lumea în mișcare, iar noi avem nevoie de accelerare pentru a menține ceea ce există deja”, spune Hartmut Rosa. Și continuă: „Programul de ascensiune al modernității se bazează pe punerea la dispoziție a lumii. Trebuie să ne extindem în mod constant domeniul a ceea ce putem atinge, stăpîni și exploata”.

Modernitatea tîrzie, începînd cu anii 1970, a cunoscut o accelerare extraordinară, stresul și „lipsa” de timp au dus-o pînă în punctul în care este amenințat însuși proiectul modernității: disoluția așteptărilor și a identităților, sentimentul de neputință, „de-temporalizarea” istoriei și a vieții.

Ce va aduce acum nemișcarea? Constrîngerea la izolare? Un univers stabil și stagnant?

Ce voi face eu, pe arca mea din Belleville, departe de cei cu care lucrez, de cei cu care mă îmbrățișez, de cei pe care îi întîlnesc numai în trecere?

„Continuă să fie prezent în ciuda absenței și să fie doar parțial absent acolo unde este absent“, spunea Abdelmalek Sayad despre imigrant. „Continuă să fii prezent în ciuda absenței și fii doar parțial absent acolo unde ești absent“, îmi spun. Arca ta din Belleville are o coajă digitală.

Și așa a fost. O lume întreagă s-a pus în mișcare și a comunicat cu cei dragi, a relaționat, a lucrat la distanță, a navigat pe rețele și și-a potrivit profilurile cu aplicațiile de dating etc. Toată această muncă la distanță, toată această „datorie de prezență” a devenit, datorită acestei crize sanitare, un fapt global, de o radicalitate nemaiîntîlnită pînă acum. Un timp al comunității celor singuri: singuri împreună.

Ca în acea piesă standard de jazz, Alone together, compusă inițial de Arthur Schwartz și pusă pe versuri de Howard Dietz, sau ca în cartea cu același titlu de Sherry Turkle. „Sînt singură în biroul meu de la Universitate și totuși sînt cu voi”, le spun studenților mei. Și am sentimentul de a „poseda toate peisajele posibile“ în spatele ecranelor voastre.

A fi împreună, deși la distanță, aici și acolo în același timp, hic et nunc, este promisiunea pe care ne-a făcut-o industria de telecomunicații. Nu este un îndemn utopic, ci mai degrabă o invitație paradoxală. Căci, dacă această propunere care evocă o atitudine filozofică a fericirii, a simultaneității absolute, care constă în a trăi ancorat în realitatea prezentă, oriunde ar fi ea, acceptînd că această prezență este posibilă, sau cel puțin facilitată de o mediere tehnologică elaborată (cum ar fi acest dispozitiv imersiv, atît de banal azi, Zoom, de exemplu), această „prezență” nu poate fi redusă în nici un fel la o prezență completă, face to face, și de aceea ea nu poate fi decît paradoxală.

Paradoxală pentru că „a fi aici și în același timp în altă parte” evocă o dezorientare singulară și   pentru că acest fel de „a fi împreună” evocă o sociabilitate singulară. Aceste paradoxuri nu sînt de natura unei contradicții insolubile și nu sînt noi. Dar pot genera forme de singurătate de o natură nouă. În fond, îmi spun că ele îmi vor servi pentru a diagnostica unele tulburări contemporane, care nu au așteptat criza sanitară și revoluția tehnologică a prezenței la distanță ca să se manifeste.

Căutarea lui „altundeva” este într-adevăr o patologie adictivă a individului hiperconectat. Iar industriile care apropie ce e la distanță profită de angoasa noastră ancestrală de a fi singuri pe lume și de fobia contactului cu necunoscutul (sau cu virusul). Dar această căutare nu e nouă.

După ce am ajuns în curtea mea la Belleville, înainte să mă izolez la rîndul meu, am bătut la ușa vecinilor de la parter, apoi a celor de la etajul unu și apoi a celor de la doi. Nici un semn. Mi-a venit în minte o frază care rezona cu acel  moment. E vorba despre un graffiti din mai ’68: „La vie est ailleurs”,  „Viața este în altă parte“, cuvinte care au dat titlul unei cărți a lui Kundera și care au fost mult timp atribuite lui Rimbaud. Rimbaud, pe de altă parte, a scris: „Quelle vie! La vraie vie est absente. Nous ne sommes pas au monde“ („Ce viață! Adevărata viață e absentă. Nu sîntem pe lume“).

Dana Diminescu este sociolog și profesoară la Institut Polytechnique din Paris.

Foto: wikimedia commons