Pierdute, împrumutate, cu grijă păstrate
În urmă cu cîţiva ani, un băiat mi-a dăruit un inel din argint, cu o perlă mică, albă. A fost printre puţinele cadouri primite de la el şi, de aceea, cu atît mai drag. Cu toate că am o pasiune pentru inelele mari, acesta, aşa mic şi cochet, mi-a plăcut atît de mult că-l purtam întruna, întotdeauna pe degetul mijlociu, la mîna dreaptă. Pînă în ziua în care, ajungînd acasă, am observat că perla s-a desprins, cumva, pe drum. I-am arătat prietenului şi l-am rugat să-l ducă la reparat, dar el a tot uitat şi-a tot amînat, pînă cînd m-am supărat şi mi-am luat inelul înapoi. L-am purtat o vreme cu mine, aşa stricat, în geantă, însă pînă la urmă a sfîrşit abandonat în cutia cu bijuterii. Am simţit-o şi atunci – şi cred şi acum, cu atît mai mult –, că pierderea perlei a fost un semn al despărţirii ce urma.
Dosarul de faţă a pornit de la o relaţie sentimentală, în urma căreia m-am întrebat: ce lăsăm în urmă după ce plecăm? Parfumul? Ceasul? O carte uitată pe noptieră?
Nişte hoţi care mi-ar sparge apartamentul ar rămîne, probabil, dezamăgiţi: nu am televizor, bijuterii din aur sau alte lucruri scumpe. Mai degrabă, colecţionez poveşti – aşa încît majoritatea obiectelor strînse în casa mea au valoare sentimentală, nu financiară. Cîteva zeci de fotografii prinse pe pereţi, biletul de la piesa de teatru pe care am văzut-o de două ori şi la care am plîns de fiecare dată, lănțișorul cu medalion pe care l-am schimbat cu „geamănul” lui, aflat acum la prietena mea cea mai bună, Tropicul Cancerului, cu o dedicaţie care încă mă face să zîmbesc, floarea de bumbac pe care am căutat-o prin tot Bucureştiul într-o primăvară, rochia albastră, cu flori, croită şi purtată de mama cu 20 de ani înaintea mea, iile de la bunica, semnul de carte adus de un prieten de la Muzeul Metropolitan din New York, colierul cules la un tîrg de antichităţi din Paris. Şi altele ca acestea, păstrate cu grijă de-a lungul vremii.
Dacă întrebaţi pe oricine care sînt obiectele cele mai valoroase pe care le deţine, sigur veţi afla o poveste. Puteţi începe cu acest Dosar, în care vorbim despre lucruri pierdute şi lucruri păstrate de la părinţi sau bunici, rochii vintage, bijuterii, jucării pentru copii, suveniruri din călătorii, dar şi despre micile noastre obsesii zilnice şi relaţia pe care o dezvoltăm cu tehnologia, prin obiectele „inteligente” pe care le purtăm cu noi în fiecare zi. Şi, pentru că am primit atîtea imagini şi poveşti, cîteva n-au mai avut loc pe hîrtie, aşa că intraţi şi pe dilemaveche.ro, unde veţi mai găsi istoria unui aparat foto, scrisă de Vlad Eftenie, cea a unui inel, aparţinînd Liviei Grigore, şi-a unor obiecte din camera copilăriei lui Călin Torsan.
Ilustraţie de Ion BARBU
