Piața Universității, Piața Victoriei

Ruxandra Cesereanu: (...) Revenind la Piaţa Universităţii 1990, ceea ce i-a stîrnit între altele pe mineri sau pe oamenii politici care gestionau momentul, e vorba de Ion Iliescu şi de acoliţii săi, a fost și faptul că, dintr-o dată, după căderea comunismului, vedeai tineri cu părul lung, fete în fuste mini, o atmosferă ca în anii ’70 în Occident. Între altele, minerii, cînd au hăituit oameni în Bucureşti, n-au căutat doar studenţi, au avut ca ţinte şi tineri pletoşi, tineri cu ochelari, tineri cu barbă, fete în fustă scurtă, fete pe tocuri sau tineri cu pantaloni evazaţi, pentru că pantalonii evazaţi şi blugii nu li se păreau fireşti.

Marius Chivu: Căutau diferenţa.

R. C.: Da, căutau alteritatea care trebuie pedepsită. Iar cînd maltratau, ce agresau în primul rînd? Capul. Loviturile lor ținteau capul pentru că aici era creierul care gîndea „rău”, creierul care gîndea altfel decît minerii şi decît formaţiunea politică ce gestiona în momentul acela, Frontul Salvării Naţionale şi Ion Iliescu. De asemenea, loveau organele genitale. Exista şi o frustrare din aceasta erotică să pedepseşti virilitatea, respectiv feminitatea domnişoarelor care erau sechestrate și maltratate.

M. C.: Dacă scoatem în evidență cîteva elemente semnificative ale fenomenului Piaţa Universităţii, pe de o parte impertinenţa celor care erau în momentul respectiv la conducere, agresivitatea celor chemaţi să facă ordine și antiintelectualismul lor, pe de altă parte, ironia, inventivitatea şi dimensiunea artistică a celor care manifestau, sloganurile, cîntecele pe care le cîntau, jocurile de cuvinte pe care le inventau – şi aici facem un salt douăzeci şi ceva de ani mai tîrziu –, recunoaştem trăsături care s-au regăsit vreme de doi ani în protestele #Rezist, să spunem aşa, din 2017-2018, deşi e cu totul altă generaţie. Este o reacţie, un ecou, o replică?

R. C.: Nu e neapărat. N-aş spune că mişcarea #Rezist e neapărat o replică la Golania, ci e o soră mai mare sau mai mică.

M. C.: O replică seismică?

R. C.: Da, în sensul acesta, da. Dar care sînt lucrurile care înrudesc cele două mişcări? Amîndouă au reprezentat nişte forme de agora. Amîndouă au reprezentat în acelaşi timp nişte forme de happening sau de jam-session, pentru că participanții improvizau artistic foarte mult. Atît în Golania, cît şi în cadrul mişcării #Rezist, sînt evidente spiritul parodic, predispoziţia pentru caricatură la adresa politicienilor, ironia, sarcasmul; în acelaşi timp, o inventivitate amuzantă, chiar o formă de hîtroşenie. Există, totuşi, ceva ce deosebeşte cele două mişcări. În Piaţa Universităţii 1990 încă mai exista patetism, încă oamenii, cei din stradă, nu uitaseră de morţii şi de răniţii din Decembrie 1989. Exista și gravitate, sobrietate şi o stare generală de emoție care, uneori, era patetică. Era normal, acel patetism nu trebuie judecat astăzi ca fiind ceva ignobil sau decepţionant. Această emoţionalitate făcea parte din normalitatea tranziţiei violente şi dizgraţioase din România din 1990. În timp ce, în cazul mişcării #Rezist, această dimensiune patetică a dispărut, pentru că generaţiile sînt mult mai lucide, mult mai pragmatice şi nu mai apelează la lamento.

M. C.: Deşi în timpul protestelor #Rezist au fost evocați morții de la Revoluție şi, mai ales, episodul Colectiv...

R. C.: Poate că de aia n-a mai existat de fapt emotivitate în cadrul mişcării #Rezist, pentru că momentul de emotivitate a existat în 2015, după tragedia petrecută la Colectiv, cînd oamenii au ieşit în stradă datorită emoției și tulburării...

M. C.: Într-o formă de proto-proteste care ulterior au luat amploare şi au durat. A fost un prolog a ceea ce urma să se întîmple.

R. C.: Exact, şi mai este ceva: tragedia de la Colectiv a pus dintr-o dată sau a capitalizat ideea corupţiei. Era o idee des rostită, dar nu întrunise o asemenea comunitate petiţionară care ieşise în stradă şi care spunea, de fapt: oamenii ăştia au murit din cauza corupţiei din România şi poate că, dacă e să vorbim de un nou comunism, noul comunism nu mai e o ideologie sau alta, ci noul comunism este de fapt corupţia.

M. C.: Între aceste două mari proteste de amploare sau două fenomene violente, protestatar violente, Piaţa Universităţii şi Piaţa Victoriei, între ele s-au mai întîmplat, au mai fost nişte proteste care aveau o revendicare mult mai limpede, şi mă gîndesc că au fost cele pentru Roşia Montană, din 2013, care au durat destul de mult. (...) Ţi se pare că protestele acelea au fost o pregătire pentru felul în care oamenii s-au organizat?

R. C.: Ceea ce am constatat este că, odată cu Roşia Montană, protestatarii încep să capete cunoştinţe juridice. Se informează, vor să cunoască legile, vor să știe care sînt lucrurile care obstrucţionează sau care încalcă drepturile omului. Deci, dinspre Roşia Montană pînă la mişcarea #Rezist, cu Ordonanţa de Urgenţă, am fost frapată văzînd că oameni tineri din stradă erau foarte bine informaţi în ceea ce priveşte legile, anumite puncte din lege.

M. C.: S-a văzut rolul ONG-urilor, care au oferit de fapt interfaţa dintre lege şi opinia publică, dintre lege şi manifestare civică.

R. C.: Exact. Cei de la Roşia Montană au arătat că poate să existe o organizare protestatară care să funcţioneze în timp, care să meargă în timp şi care se bazează pe cunoaşterea legilor. Și în 2017 din nou observăm această cunoaştere a legilor, şi mai observăm ceva: un pragmatism de bun-gust, de bonton al protestatarilor, care nu se mai vaită, nu se mai lamentează în stradă. Atitudinea e alta: rezistăm, nu plecăm! Erau în stradă multe familii tinere cu copiii lor care spuneau: nu vrem să emigrăm, vrem să rămînem aici, şi dacă vrem să rămînem aici, trebuie să rezistăm; facem tot ce facem pentru copiii noştri.

M. C.: A fost un protest de uzură, un protest care a durat mult mai mult decît îşi imagina oricine.

R. C.: Exact. Îmi aduc aminte cît de încîntată am fost de o pancartă pe care am văzut-o la Sibiu, era purtată de două adolescente în hanorace, şi pe pancartă scria: „Bunicii la război, părinţii la Revoluţie, acum e rîndul nostru!”. Era exact această continuitate între generaţii. Foarte important mi s-a părut, pentru că dintr-o dată copiii aceștia din mișcarea #Rezist erau foarte lucizi.

M. C.: (...) Pe lîngă ONG-uri, au contribuit și aceste reţele de socializare care au ajutat foarte mult ca oamenii să se informeze, să fie la curent în timp real cu privire la date reale, cu privire la intoxicări, iar protestele s-au putut organiza foarte bine: ne întîlnim în cutare zi, de la ce oră, ce vom face, ce e nevoie etc. A contat mult avantajul tehnologic al telefoanelor mobile, al metodelor de imprimare, de manufacturare a pancartelor, s-au făcut stickere, s-au proiectat slogane cu laser pe clădiri, a fost un întreg arsenal de infrastructură şi de tehnologie în Piața Victoriei care nu existase în Piaţa Universităţii, şi cred că, din acest motive, protestele au atins amploarea şi durata pe care le știm

R. C.: Categoric. Nu putem să ne imaginăm mişcarea #Rezist fără reţelele de socializare. Și eu mă gîndesc, cumva utopic: cum ar fi fost Piaţa Universităţii dacă ar fi existat reţelele de socializare de azi?

M. C.: În plus, cînd spunem Piaţa Universităţii, era Piaţa Universităţii şi atît. Cînd vorbim despre protestele #Rezist, ele se desfășurau nu doar în Piaţa Victoriei, ci în toată ţara. Erau grupuri #Rezist în mai toate orașele. Probabil „Vă vedem” din Sibiu este cel mai coerent, mai longeviv și mai cunoscut. Fără această comunicare permanentă între oameni nu s-ar fi putut extinde atît de mult protestele în toată ţara. N-a fost doar o piaţă...

R. C.: În Cluj s-a întîmplat ceva interesant. În Cluj nu era doar întîlnirea din Piaţa Unirii, erau și marşuri care străbăteau oraşul, fie se ajungea pînă în cartierul Mărăşti, fie se ajungea pînă în cartierul Mănăştur, deci în cele două extremităţi ale Clujului. Şi pe parcursul acestui marș, în acest lanţ uman care curgea dintr-un capăt în celălalt al Clujului, oamenii comunicau prin telefon cu protestatarii din celelalte oraşe, mai ales din Bucureşti. Îşi sunau cunoscuţii, aflau cîţi sînt acolo, nu ştiu dacă și cei din Bucureşti îi sunau pe cei din Cluj, dar mărşăluitorii din Cluj erau foarte informaţi în momentul marşului cu ceea ce se întîmplă la Bucureşti direct de la protestatarii de acolo. La Cluj au avut loc aceste marşuri care erau foarte importante, pentru că tot timpul se scanda: „Români, treziţi-vă, România, trezeşte-te!”, mai ales că cele două cartiere, Mănășturul și Mărăștiul, sînt nişte cartiere de blocuri. Se scanda, așadar, către oamenii ghetoizaţi în acele blocuri – o moştenire din comunism. Lor li se striga „Fiţi alături de noi, treziţi-vă, pentru că încercăm să trezim întreaga țară!”.

M. C.: Mai e ceva interesant. Un element care leagă cele două fenomene, Piaţa Universității ’90 şi Piața Victoriei 2017-2018, este de fapt idealul european. Pentru că mai devreme, la începutul discuţiei noastre, ai vorbit de revendicarea din Proclamaţia de la Timişoara, orientarea spre Europa, în manifestul mişcării „Vă vedem” de la Sibiu există o frază care se repetă ca un laitmotiv de-a lungul manifestului, „Aici începe Europa”.

R. C.: Exact, sau „Vrem să rămînem în Europa”.

M. C.: Mie mi se pare că ceea ce leagă în mod fundamental cele două fenomene este orientarea fără rest spre Europa şi spre valorile ei democratice.

(fragment din dialogul susținut de scriitoarea și profesoara Ruxandra Cesereanu cu criticul Marius Chivu în cadrul dezbaterii „De la Piața Universității la #Rezist. Cultura protestului la români”)

Foto: Ciprian Hord (sus), wikimedia commons (jos)