Perioade emo din viaţa noastră

Eram în clasa a VIII-a cînd, după trei ani de "Enjoy the silence" şi "Personal Jesus", o colegă metallistă mi-a dat să ascult un album Metallica, cel din 1991. Mi-a spus doar atît: "E aşa de marfă de-ţi vine să-ţi tai venele!". L-am ascultat în dormitorul părinţilor mei, la o combină făcută probabil "pe vapor", căci se auzea oribil. După primele trei piese, încă eram sceptică, după următoarele trei, mi-am zis: de ce nu? Oricum mă săturasem de depechari, cu tunsorile lor regulamentare, o pletuţă "studiată", cu blugii lor impecabili, cu trandafiru-n dinţi, cu dansul lor boring, cu mişcări sacadate " dat din mîini în faţă, aplecat pe spate, dar mai ales cu superioritatea lor afişată şi cu lipsa totală de simţ al umorului. Ca să devii metallist aveai nevoie de: păr lung, ca să poţi să dai din cap pe muzică, una pereche blugi rupţi şi tociţi (nu-ţi trebuiau mai multe, căci ideea era să-i porţi pînă se jegoşesc şi se rup de tot), tricouri largi şi negre (ideal cu Metallica, dar alea erau scumpe), accesorii de tipul lanţuri şi ţinte (puteai să te lipseşti!), eventual o geantă din aia kaki, "din război", în care se ţinea masca de gaze, cu înscrisuri cu pixul sau cu carioca (pe astea ţi le făceai singur, în cinci minute), una pereche bocanci şi, desigur, atitudinea de metallist (o învăţai de la alţii). Aceasta din urmă se putea rezuma la: eşti un dur în exterior " "The Unforgiven", dar sufletul tău este unul sensibil şi iubitor de frumos, deteşti regulile sociale (însă le accepţi cumva, căci altfel ai fi punker), ai pune-o de-o revoluţie dacă ai avea cu cine " "…And Justice for All", eşti un tovarăş de nădejde pentru ceilalţi metallişti şi rockeri " "My Friend of Misery", mergi la concerte, te îmbeţi (asta după 16 ani) " "Nothing Else Matters". Analizînd toate aceste detalii, am devenit într-o noapte din depechară, metallistă. Astăzi, m-aş fi transformat probabil, la aceeaşi vîrstă, din hippioată în emo. Gaşca fetelor deprimate Majoritatea adolescentelor care făceau parte din găştile de rockeri, în anii ’90, aveau complexe cu duiumul, probleme acasă şi stări depresive frecvente. Purtau tricouri largi pentru a-şi ascunde formele imperfecte, de care nu erau mulţumite, şi sperau că-şi vor găsi în gaşcă, la vreo beţie, un băiat din aceia "cu ochi imposibil de albaştri" (formulare "de jurnal") care să le acorde atenţie. Fetele "bune", populare, cu self-esteem nu s-ar fi gîndit niciodată să devină rockeriţe şi, de altfel, erau dispreţuite profund de către acestea. Ele erau păpuşile Barbie care mergeau la discotecă cu băieţi banali, dar cu bani, în vreme ce rockeriţele îşi puneau întrebări legate de sensul existenţei lor, între două chete în Romană, pentru o sticlă de vodcă. Băieţii "din gaşcă" le scoteau la înaintare; pentru cei mai mulţi dintre ei rockul nu însemna mai mult decît "tovărăşie" şi beţie. Aceste fete emo de acum 10-15 ani plîngeau la "November Rain" a lui Guns, cochetau cu ideea de a se îndopa cu pastile după ce respectivii cu ochi albaştri le dădeau papucii, aveau în general un comportament labil şi anarhic, erau într-o permanentă "criză", mîzgăleau versuri triste, pe care le ştiau pe de rost, în caietele de română, fugeau de acasă. Pentru unele dintre ele, sinuciderea lui Kurt Cobain din 1994 a picat la fix ca să le demonstreze că au avut dreptate şi că "it’s better to burn out than to fade away" ("E mai bine să te mistui decît să te pierzi în umbră!"). Din acea perioadă, îmi amintesc trei cazuri de fete de 15-16 ani care au încercat să se sinucidă: una a luat aspirine pentru că rămăsese gravidă, alta a vrut să se arunce de pe un pod pentru că o părăsise nu-ştiu-cine, a treia s-a tăiat prost cu o lamă, la iubitul ei în baie, doar pentru a-i atrage atenţia că era nefericită. Nici una dintre ele nu a apărut, însă, la ştiri. "Omul e un vierme nemulţumit!" Un alt "fenomen", care a ajuns să mi se pară, în final, la fel de artificial ca fanii lui Michael Jackson, apăruţi peste noapte după primul său concert în România, din cauza puternicei mediatizări şi a indeciziei în privinţa gusturilor lor muzicale (în fond, trebuie să fii ceva, să aparţii unei găşti), a fost cel hippie sau neo-hippie. Băieţi şi fete, destul de normali în viaţa de zi cu zi, îşi îmbrăcau vineri ia "de week-end" şi îşi lăsau pletele în vînt, după ce îşi ţinuseră părul prins într-o coadă discretă toată săptămîna şi "evadau" la 2 Mai sau la Vama Veche. "Comuniunea cu natura" şi redescoperirea spiritualităţii erau reprezentate aici de viaţa şi aventurile amoroase "la cort", băutele pe plajă şi lălăielile la foc, cu acompaniament de chitară. Un hippie "adevărat" era prin definiţie trist şi măcinat de tumultuoase conflicte interioare. Nu era bine să-l întrebi ce mai face, că-ţi răspundea în dodii, versuri sau citate, te privea cu chipul său angelic şi cu ochii umezi: "Tu n-ai să înţelegi niciodată dramele umane şi nefericirea copiilor din Somalia! Pentru ei mă voi arunca acum în valurile mării, dar... nu dai şi tu o vodcă mică înainte?", îţi spunea că scrie poezii pe care nu le va publica niciodată şi că va porni de unul singur într-o lungă călătorie iniţiatică pentru a găsi locul perfect, The Beach sau noul Woodstock; dacă nu erai dornic să te împrieteneşti şi să dai vodca, îşi aprindea un chiştoc de ţigară şi tăcea resemnat " semn că acea conversaţie se încheiase şi că pentru el sosise timpul să mediteze. Aşadar, toţi acei băieţi şi fete cu flori în păr se întorceau duminică seara acasă şi redeveneau normali pentru încă o săptămînă în care mamele le spălau iile pline de nisip "de Vamă" cu cel mai bun înălbitor. În timpul regimului comunist, România a ratat mai multe "mode" care ţin de diferite muzici şi stiluri de viaţă (decadent-occidentale, desigur), iar generaţiile din 1990 încoace încearcă să recupereze ceea ce n-au experimentat părinţii lor, trăind intens şi anapoda, fără să priceapă mare lucru din ce li se întîmplă. Privită din afară, toată această tristă poveste emo nu pare decît o altă jucărie adolescentină, un alt mod de comunicare, în căutarea unei identităţi.