Periferia sferei moralității: o scurtă istorie despre progres

Pandemie, războaie, crize economice, riscul existențial presupus de schimbările climatice sau recrudescența ideologiilor politice totalitare: acestea sînt doar cîteva dintre cuvintele-cheie cu care sîntem bombardați informațional în ultima vreme. Devenim victimele unei veritabile tromboze informaționale, iar sentimentul că lucrurile merg din ce în ce mai rău și că înainte era mai bine (un „înainte” generic, desigur, nu contează că este vorba despre 50 ori 500 de ani) își găsește în felul acesta o justificare aparent puternică. Pare, la o adică, aproape o erezie să spui că ai fi de acord cu Leibniz și că am trăi în „cea mai bună dintre toate lumile posibile” sau, la limită, în cea mai bună perioadă din întreaga noastră istorie ca specie. Sigur că nu trăim într-o lume perfectă, aceasta este de netăgăduit, însă a folosi perfecțiunea pe post de standard pentru a judeca o stare de fapt actuală în opoziție cu una ideală în scopul de a minimiza progresul ultimelor secole este nedrept.

Într-o carte pe cît de hulită, pe atît de aclamată, un celebru psiholog de la Universitatea Harvard, Steven Pinker, argumenta că mersul istoriei a fost (și este) un amplu proces în care ne-am regăsit natura noastră mai bună, „angelică”: datele indică faptul că specia umană face uz din ce în ce mai rar de violență (atît la scară macro, între state, cît și micro, la nivelul unei societăți) și că este mai predispusă la cooperare și altruism. În felul acesta putem înțelege de ce războiul – fie că este cel din Ucraina, Siria sau Yemen – ne consumă o bună parte a energiilor emoționale și morale. De la o parte obișnuită a vieții noastre sociale, utilizarea armelor într-un cadru organizat și a violenței pe scară largă ne provoacă o reală repulsie morală. Într-un mod similar, șocul sistemic provocat de COVID-19 a venit la pachet cu activarea unor impulsuri cît se poate de altruiste, care ne-au ajutat să ne punem deoparte unele interese chiar și pe termen mediu sau lung în numele protejării celor mai vulnerabili membri ai societății. Pe scurt, trăim într-o lume mai bună pentru că lumea aceasta este rezultatul unui progres moral notabil pe care specia noastră l-a cunoscut: renegocierea relației noastre cu alteritatea prin includerea a ceea ce putem numi „periferia morală” în sfera noastră de interese și preocupări.

Progresul moral: o poveste despre periferii care devin centrale

A spune că îți pasă de cineva înseamnă, printre altele, a spune că persoana respectivă este în centrul preocupărilor tale. Așadar, a fi în centru este, prin definiție, ceva dezirabil, în vreme ce a fi periferic ori marginal implică faptul că interesele tale fie contează mai puțin, fie deloc. Pentru doi dintre cei mai importanți filosofi contemporani, Robert Nozick și Peter Singer, orice discuție despre progresul moral trebuie să plece de la această relație dintre centru și periferie. Istoria progresului moral, notează aceștia, este istoria unei sfere morale care se extinde, înglobînd în aceasta categorii întregi de oameni (și nu numai) care pînă în acel moment se aflau la periferia moralității.

Precondițiile biologice ale speciei noastre ne-au echipat, cel puțin parțial, cu uneltele necesare pentru a ne înhăma la acest proces. Altruismul cu care ne-a dotat evoluția însă a avut dintotdeauna o dimensiune preponderent parohială: sîntem dispuși să ne sacrificăm pentru cei apropiați de noi (în primul rînd genetic, apoi pentru cei din tribul nostru apropiat), însă tranziția către o poziție imparțială, în care încercăm să punem interesele tuturor pe același plan, nu a putut surveni în absența capacității noastre de a ne utiliza rațiunea. Utilizată însă greșit, rațiunea îi poate conduce uneori chiar și pe filosofi către niște concluzii pe care astăzi le considerăm profund problematice. Bunăoară, exemplar rămîne, cred eu, cazul lui Aristotel, cel pentru care periferia morală era populată de femei ori sclavi, ale căror interese erau subsumate bărbaților.

Combinația dintre propensiunea către altruism și capacitatea de a fi raționali ne-a ajutat să depășim însă această viziune îngustă despre sfera moralității și să includem în centrul preocupărilor noastre ceea ce pînă mai ieri era periferic. În felul acesta, societatea noastră a progresat moral prin extinderea domeniului eticii către acele categorii care erau văzute ca iremediabil marginale: bărbații săraci sau lipsiți de putere politică, persoanele de culoare, sclavii, femeile ori comunitatea LGBT. Argumentele raționale sînt cele care ne-au condus în poziția de a le recunoaște tuturor acestor indivizi periferici statutul de ființe autonome, dotate cu demnitate și capabile să-și exercite un set robust de drepturi liberale care le garantează capacitatea de a-și urmări fericirea așa cum găsesc de cuviință, fără ingerințe din partea celorlalți cît timp nu vătămează pe nimeni. Dacă privim problema din acest unghi, progresul moral nu se caracterizează doar prin lărgirea sferei moralității prin înglobarea periferiei, ci și printr-o schimbare radicală de optică: centrul nu mai are dreptul să se comporte paternalist la adresa periferiei, așa cum o făcea în trecut, ci trebuie să-i recunoască acesteia dreptul la autodeterminare, ceea ce conduce, de facto, la o micșorare a domeniului obligatoriu al eticii. Virtutea nu mai este ceva ce poate fi impus de la centru, ci descoperit și practicat de fiecare.

Descoperirea alterității nu are doar această dimensiune care vizează recunoașterea autonomiei morale a periferiei, ci și tratarea vulnerabilității drept semn că celălalt este un pacient moral, demn de interesul nostru colectiv sau de sacrificiul nostru individual. Relația noastră cu persoanele cu handicap a trecut tocmai printr-o asemenea radicală schimbare de paradigmă, în vreme ce o mai bună înțelegere a dimensiunii și impactului bolilor psihice va avea un efect similar în viitor. Apoi, poate cel mai surprinzător semn al progresului este includerea în sfera moralității a periferiei biologice. Din ce în ce mai mulți oameni sînt dispuși astăzi să-și schimbe radical viețile plecînd de la o noțiune care, pînă de curînd, ar fi părut un semn de sminteală: aceea că și animalele non-umane (chiar și cele care nu ne sînt companioni) contează moral. Dimensiunea eminamente instrumentală pe care au avut-o interacțiunile noastre cu animalele pînă de curînd (ca sursă de hrană, vestimentație ori tracțiune) începe să fie abandonată în seama unei abordări în care și suferința non-umană contează.

Frontiera finală 

Cel puțin ca joc intelectual, exercițiile care au drept scop antrenarea imaginației morale, adică această capacitate pe care o avem de a ne pune în situația altora, de a privi viața din perspectiva lor, sînt eminamente utile, chiar și atunci cînd par futile. De exemplu, din ce în ce mai mulți cercetători și cercetătoare din zona eticii roboticii și inteligenței artificiale ridică întrebări serioase privitoare la relația dintre oameni și androizi într-un viitor nu foarte îndepărtat. Ar fi oare corect din punct de vedere moral să dăm naștere unor entități inteligente pe care să le tratăm ca pe niște sclavi chiar dacă acestea nu ar avea capacitatea de a simți durere sau plăcere? Pare, nu-i așa, ceva mai apropiat de scenariul unui episod din Star Trek decît o dilemă cu implicații practice, însă jocul acesta filosofic ne va spune multe despre care sînt limitele sferei moralității (dacă ele există) și în ce măsură mai putem vorbi despre ceva care este eminamente periferic. Pînă în acel moment însă, prioritar pare să vedem cum ne putem negocia și extinde limitele actuale ale altruismului nostru și cum putem să jonglăm cu relația, în continuare spinoasă, dintre tribalismul inerent naturii noastre umane și cerința etică fundamentală a imparțialității. Geometric însă, lucrurile sînt clare: periferia morală nu a fost niciodată mai aproape de centru.

Radu Uszkai este asistent universitar în cadrul Departamentului de Filosofie și Științe Socioumane de la ASE București și membru al Centrului de Cercetare în Etică Aplicată de la Universitatea din București.