Pentru o viziune a noii Europe

interviu cu Alina MUNGIU-PIPPIDI, preşedintele SAR Un juriu format din redactorii-şefi de la Economist şi European Voice, Carl Bildt, Helen Wallace şi alte celebrităţi, v-a desemnat printre "Europenii anului", nominalizîndu-vă printre cei mai influenţi jurnalişti la nivelul Uniunii Europene în 2004. Asta e o recunoaştere care a nedumerit pe mulţi la Bucureşti. Cum se explică? O gentileţe a jurnaliştilor de la cele două publicaţii. Nu există o categorie specială pentru think-tank-uri, de aici nominalizarea la categoria asta, ceilalţi "europeni ai anului" sînt manageri, oameni de la Comisie, etc. Dar un think-tank, fără să fie un organ media, are o prezenţă media, adică produce idei pentru spaţiul public şi formează opinii. SAR a fost mai activ decît multe think-tank-uri vest-europene în 2004, şi mulţumim celor care recunosc acest lucru, şi care, în fond, ajută la difuzarea ideilor noastre, un think-tank care nu e promovat de media e mort din start, chiar dacă are cercetare bună şi experţi excepţionali. Iar noi sîntem privilegiaţi, în 2004 am fost citaţi de Financial Times, Economist, Herald Tribune, FAZ, Le Monde, am produs idei articulate şi le-am promovat cu curaj, fără să ne fie frică de mafioţii care ne vor chema la Procuratură, de exemplu. Şi sîntem recunoscători presei străine, ca şi presei româneşti care au făcut din SAR un think-tank european de succes. Pe lîngă asta, eu am publicat mult în Vest anul trecut, cărţi, articole în care Europa şi viitorul ei erau chestiunea de bază. Asta va fi linia noastră şi în viitor. Am mai spus, noi sîntem deja în Europa şi avem ideile noastre despre Europa. Cu toate astea e multă anxietate la Bucureşti despre România, cînd şi cum va intra în Uniune. Neîntemeiată. A fost un moment prost, dar deja trecem peste, cu invitaţiile lansate Turciei şi Croaţiei să înceapă negocierile. Dacă în 2007 sau 2008, nu contează, deşi eu cred că va fi 2007. E foarte posibil să existe o întîrziere agreată reciproc, cum a fost şi în primul val, de cîteva luni. Nu e nici o nenorocire, cum nu e nici o nenorocire nici dacă o să fie un an întîrziere. Se calculează foarte superficial la noi că vom avea enorm de pierdut financiar. Nu e aşa. Primul val a fost întîrziat pentru ca ţările să facă economii, pentru că în acele luni nu au avut de plătit contribuţia la bugetul Uniunii, sumă foarte mare, pentru care România, uite, se gîndeşte să crească TVA-ul ca să o poată acoperi (proastă idee). La fel, acei bani de infrastructură ipotetici, pentru care plîngem, trebuie completaţi cu bani de la buget, deci pierdem pe de o parte, dar economisim pe de alta. Riscul e să dăm românilor impresia falsă că va fi o catastrofă dacă e o întîrziere de cîteva luni. Nu va fi nici o catastrofă, noi nu vom fi complet pregătiţi nici în 2007, nici în 2008, dar la fel nu au fost pregătite nici Lituania, Polonia etc. Se va decide între 2007 şi 2008 mai mult prin conjuctura externă decît prin meritele noastre, dar ambii ani sînt cîştigători pînă la urmă. Să spunem "mulţumesc" oricînd ne-ar lua? Nu tocmai. Eu cred că noua Europă e un enorm cîştig pentru Europa, chiar dacă în acest moment undele de şoc sînt percepute mai mult negativ. Europa se aştepta să ne digere adăugînd ceva calorii, dar fără a se schimba. Uite că nu se întîmplă aşa, Europa se transformă datorită extinderii, tot aşa cum noi ne transformăm pentru a putea intra în Europa. Exemplele cele mai frapante sînt în politica fiscală. Conservatorii germani au făcut campanie pe cota unică, conservatorii englezi merg în Estonia să-şi ia notiţe despre fiscalitate într-un regim liberal. Noii membri ai comisiei - poloni, cehi sau maghiari - fac zilnic titluri în ziare cu abordarea lor neconvenţională. Un val de liberalism şi de prospeţime a intrat în Europa cu ţările din Est. Uitaţi-vă cum Polonia instrumentează revoluţii portocalii în Ucraina şi Belarus. Dacă ţările postcomuniste fac un bloc comun în Europa, sînt şanse să poată contribui mult la viziunea unor lideri ca Tony Blair, a unei Europe mai flexibile, mai deschise spre inovaţie şi mai liberale, şi care promovează democraţia activ în ţările vecine. Dar e România la acelaşi nivel cu noii intraţi? Tot textele dvs. spun că europenizarea noastră e foarte superficială. Din motive istorice excepţionale, România şi Bulgaria au început să negocieze, au trecut, cu alte cuvinte, la europenizare cînd încă nu încheiaseră tranziţia, de fapt nici revoluţiile lor nu erau terminate. Asta nu a fost la fel în Europa centrală, care era mai avansată. Noi a trebuit să facem deodată revoluţie, europenizare şi reformă, dat fiind că schimbarea la noi a fost generată mai ales de contextul extern, nu de factori domestici, şi de aici haosul şi cacofonia şi efectele relativ modeste. Europenizarea nu e decît un proces de adoptare a unor instituţii europene, a acquis-ului, un proces tehnic şi nerevoluţionar. În plus, a progresat de sus în jos şi de la Bruxelles spre Bucureşti, ca atare impactul e minim asupra transformării structurilor statului. Revoluţia e altceva, e procesul de înlocuire a elitei vechi, formate sub comunism, cu una nouă, formată în Occident sau sub influenţa lui şi care să opereze după reguli occidentale, universaliste, nu personaliste. Asta va mai dura, poate zeci de ani, şi opinia publică judecă schimbările mai ales după asta, de aici pesimismul şi senzaţia că nu s-a schimbat prea mult. La echilibrul de putere din societatea noastră, în care avansăm doar atît cît ne permite o elită, dominată de vechi mai mult decît de nou, nu era posibilă o viteză mai mare. Noi, în fond, nu am cîştigat o revoluţie contra comuniştilor, ci i-am convins pe aceştia de avantajele europenizării. Există vreun risc să păţim cu Europa ce s-a întîmplat în oarecare măsură cu NATO, adică importanţa ei să scadă după ce intrăm noi? La Belgrad circulă deja o glumă printre sîrbi, cum că, după ce intră ei, se desfiinţează. Nu cred că ne paşte aşa ceva. Numai că Europa de după 2010 va fi diferită de cum ne-o imaginam în 1993, sau chiar în 2003. Europa se schimbă, şi trebuie să se schimbe chiar mai mult. O anchetă recentă din Economist arăta că, dacă Europa nu îşi ridică performanţa în învăţămîntul superior, de exemplu, nu numai că nu îi vom ajunge pe americani, dar vom fi ajunşi din urmă de ţări asiatice ambiţioase. Populaţia europeană se contractă şi, cu toate astea, o politică excesiv de prudentă sufocă economia Balcanilor impunînd vize sîrbilor şi macedonenilor care vor să muncească în Europa. O să fim ultimii care intră? Eu sper că nu. Dar nici nu cred că europenizarea va progresa numai pe tipicul recent, o ţară face cerere de intrare, Comisia dă un aviz, şi aşa mai departe, şi se progresează pe bază de promisiuni politice, iar ţări care nu şi-au încheiat tranziţiile se apucă de europenizare, cum am făcut noi. Asta nu cred să se mai repete, pentru că, pur şi simplu, nu merge. Poveştile de succes nu s-au făcut într-o zi, viziunea a existat cu zeci de ani înainte. În arhivele Hoover din Stanford am văzut un talk-show din 1969, în care un domn austriac spunea că Europa se va reîntregi în pofida Cortinei de Fier, povestind cum Carinthia austriacă şi Slovenia, iugoslavă pe atunci, cooperează economic. Nu vă mai miraţi că Slovenia în 1999 era aproape ca Austria, lucrau la asta de treizeci de ani. Europenizarea de sus în jos e trudnică, ca să reuşească e nevoie de o europenizare prin contiguitate, oamenii de afaceri şi muncitorii care trec frontierele trebuie să preceadă discuţiilor despre acquis, noi trebuie să facem din Moldova un succes economic şi o economie integrată cu a noastră, de exemplu, înainte să-i presăm pe europeni să înceapă negocierile cu Moldova. Apropo, domnul cu viziunea Europei unite prin integrarea vecinităţilor se numea Otto von Habsburg. Bun, şi cum contribuie România la viziunea asta? Deocamdată nouă ne e mai frică să nu trimitem europarlamentari care să ne facă de rîs. Mai facem totuşi cîte ceva. O coaliţie de think-tank-uri iniţiată de SAR a dus la plantarea într-un document european a monitorizării frontierei cu Ucraina, principala acţiune pe care a ajuns să o facă Europa ca să exercite presiune asupra Transnistriei. E adevărat că, dacă le ceream să trimită paraşutişti în Transnistria, nu aveau de unde, totul e să ceri echilibrat, cu o justificare bine construită şi la momentul bine potrivit. În curînd vom face la Bruxelles un seminar similar, în care exemplul României şi al Bulgariei va fi folosit ca să propunem ridicarea vizelor Schengen pentru Serbia şi Macedonia. Oamenii politici au nevoie de idei de promovat, de bune practici şi de argumente, noi adunăm ideile din întregul spaţiu european şi oferim alternativele. E nevoie de gînditori de calitate, dar şi de lideri care să aprecieze gîndirea de calitate, fără acestea două România nu va avea, ca ţară, nici o contribuţie. O să-i mulţumim doar lui Dumnezeu că ne-a băgat, nu se ştie cum, în Europa, şi fiecare se va integra după potenţialul lui.