Pensionarii altora

De vreo două decenii, ţările din Europa - şi nu numai - caută soluţii de compensare a raportului dintre populaţia activă şi pensionari, în condiţiile natalităţii reduse şi ale creşterii duratei medii de viaţă care duc la îmbătrînirea populaţiei. În ciuda acestui fenomen, una dintre primele măsuri luate în România după înlăturarea regimului comunist a fost micşorarea vîrstei de pensionare. Spre deosebire şi de alte ţări est-europene, România introduce abia acum sistemul pensiilor private. În Polonia, sistemul funcţionează de nouă ani şi la el contribuie, obligatoriu, salariaţii în vîrstă de pînă la 50 de ani. Acolo a apărut însă o mare deficienţă: sistemul nu a înregistrat şi fondurile la care s-au înscris salariaţii, iar timp de peste un an autorităţile n-au ştiut către cine trebuie distribuiţi banii pe care-i strîngeau, perioadă în care uriaşe sume s-au adunat la stat, în loc să fie investite mai eficient de fondurile private. Şi în Bulgaria sau Ungaria există de mai mulţi ani fonduri private de pensii, la care contribuie angajaţii care au pînă la 38 şi, respectiv, 42 de ani. În statele occidentale, sistemul pensiilor private a fost introdus în paralel cu cel public, după ce s-a constatat că formula celui privat a dat rezultate bune în Chile, acolo unde a fost prima dată experimentată, în 1980 (în Chile, sistemul de pensii este acum privatizat în totalitate). Raportul dintre valoarea pensiei lunare şi cea a venitului mediu este foarte mic în Irlanda şi Marea Britanie. Irlandezii se aşteaptă la o pensie de 40% din cîştigurile salariale anterioare pensionării, iar britanicii - la 50%. La capătul celălalt al continentului, se constată situaţii inverse. În Turcia şi Grecia, pensia poate depăşi veniturile din perioada activă. Fenomenul din Turcia se datorează unei deja instituite reforme prin creşterea vîrstei de pensionare. În Marea Britanie, vîrsta de pensionare va creşte treptat în următorii 30 de ani, de la 65 la 68 de ani. Şi în Germania, ţară care anul trecut avea cea mai redusă natalitate din Europa, vîrsta de pensionare urmează să crească de la 65 la 67 de ani. În Grecia, alegerile anticipate de anul acesta au avut drept principal subiect de dezbatere reforma sistemului de pensii. În Slovenia, problema reformei s-a pus în momentul trecerii la moneda euro, în 2006, atunci cînd totul a devenit mult mai uşor, comparabil cu sistemele din vechile state membre ale Uniunii Europene. În Italia, subiectul a încins scena politică, cu tergiversări şi reveniri asupra aplicării unor legi şi termene, iar recent s-a ţinut chiar un referendum pentru creşterea vîrstei minime de pensionare (pentru pensia de vechime, care e diferită de pensia de bătrîneţe) de la 57 la 58 de ani. În sfîrşit, ajungem la Franţa, unde se ştie că drepturile salariaţilor şi ale pensionarilor erau aproape intangibile, dar unde Nicolas Sarkozy a cîştigat cu mare majoritate alegerile, deşi avea în program o reformă în domeniul pensiilor. Iar noul preşedinte susţine în continuare că vrea să micşoreze drepturile unor anumite categorii de pensionari. În Franţa, limita de pensionare este, pentru multe tipuri de muncă, de 65 de ani. Pe de altă parte, în Franţa, Germania şi Marea Britanie s-a pus şi problema discriminării, în domeniul pensiilor, între angajaţii din sectorul public şi cei ai companiilor private. Ministrul de Interne din Germania a propus ca vîrsta de pensionare pentru funcţionari să fie aceeaşi ca pentru restul angajaţilor, 67 de ani, excepţie urmînd să facă bugetarii cu munci mai grele din punct de vedere fizic, ca de exemplu poliţiştii sau pompierii. În Marea Britanie, anul trecut a fost o mare grevă de protest împotriva unui proiect de lege pe care sindicatele îl considerau discriminatoriu pentru că prevedea ca funcţionarii publici să se poată pensiona cu cinci ani mai devreme decît celelalte categorii de angajaţi. Evitarea falimentului sistemului de pensii are deocamdată două mari soluţii: creşterea vîrstei de pensionare şi creşterea contribuţiilor salariaţilor la fondurile de pensii. Există şi ideea că îmbunătăţirea raportului dintre pensionari şi angajaţi s-ar putea face prin deschiderea largă a porţilor în faţa imigraţiei active. Unii experţi spun însă că nu e decît o iluzie să crezi că imigraţia, oricît de mare, cu taxele pe care le-ar plăti imigranţii, ar putea revigora sistemul de pensii din Europa, aflat deja în pragul unei mari crize. Şi se pare că, indiferent de eficienţa sau rapiditatea cu care o soluţie sau alta va fi aplicată, perioada de aur a pensionarilor din Europa occidentală, care a durat multe decenii, e pe cale să apună. Aceasta în vreme ce perspectivele pensionarilor, veşnic sacrificaţi, din Europa de Est, precum şi cele ale viitorilor pensionari din această parte a continentului, nu sînt nici ele deloc roze.