Pedagogia juridică între învăț și dezvăț
„O Constituție optimă este una în care oricine poate împlini faptele cele mai bune și poate trăi fericit conform ordinii ei.” Această frază a lui Aristotel invită la reflecție prin ceea ce conține în mod explicit și, mai ales, în mod implicit. După mai mult de două milenii de la scrierea acestei fraze a lui Aristotel, gîndirea politică și juridică, precum și practica politică și juridică din lumea euro-atlantică au elaborat principiile și au configurat, prin încercări succesive timp de peste trei secole, instituțiile care alcătuiesc Constituția libertății. Nu este locul aici pentru a face inventarul principiilor și instituțiilor care alcătuiesc acest regim politic. Tema aleasă pentru această conferință prilejuiește însă formularea a două constatări, a unei întrebări, a cîtorva sugestii pentru o schiță de răspuns și a unui semnal de alarmă.
Prima constatare. Principiile și instituțiile democrației constituționale nu ar fi fost posibile în epoca modernă fără îngemănarea a trei filoane care, multă vreme, au fost considerate ca fiind separate sau doar întretăiate: gîndirea politică și regimurile politice din cetățile Greciei antice, dreptul roman și, nu mai puțin important, etica iudeo-creștină în asociere cu etica elenistică. Prin raportarea la aceste trei filoane, se poate înțelege că democrația constituțională, deși calificată ca regim politic, este mai mult decît atît: ea reunește, în mod inseparabil, în fundamentele și în construcția ei, nu numai elemente politice, ci și elemente etice și elemente juridice.
A doua constatare. Limbajul care descrie aceste elemente etice, politice și juridice riscă să devină o nouă limbă de lemn, cu consecințe grave: transformarea teoriei democrației constituționale într-o ideologie, sclerozarea instituțiilor și deturnarea funcției lor prin obturarea canalelor de comunicare dintre guvernanți si guvernați și prin incapacitatea tuturor acestora de a asigura libertatea, siguranța și prosperitatea comunității, diluarea sau dizolvarea aderenței afective față de aceste elemente și, în cele din urmă, involuția și dispariția acestui regim politic.
Întrebarea. Cum se poate păstra, cum se poate alimenta vitalitatea Constituției libertății, astfel încît orice membru al comunității să poată împlini faptele cele mai bune și să poată trăi fericit conform ordinii ei, fără a avea însă și obligația să meargă pe acest drum, în acest sens și fără avea siguranța că, dacă o va face, va ajunge la capăt?
Sugestii pentru o schiță de răspuns. Ambiția de a soluționa problema conținută în această întrebare ar fi nemăsurată. Cîteva sugestii, pornind de la experiența mea de jurist, cîndva rătăcitor prin toate cele trei puteri ale statului, de profesor, de om politic, de părinte și de bunic, ar putea alcătui o schiță de răspuns.
O sugestie pleacă de la formularea temei generale a acestor Conferințe Dilema veche. Termenii învăț și dezvăț, ale căror conotații sînt dezvăluite cel mai bine de proverbul orice învăț are și dezvăț, sînt folositori și pentru a desluși corelația dintre termenul învățare și termenul invitiare, despre care se spune că provine din latina tîrzie, populară. În dicționarul latin-român al lui G. Guțu nu este inclus termenul invitiare, în schimb se regăsește adjectivul invitiabilis, cu sensul de incoruptibil. Indicația etimologică invitiare-învățare se regăsește însă în DEX. Prin reunirea prepoziției in cu verbul vitio, vitiare, care este tradus cu verbe alternative – a strica, a corupe, a distruge, a perverti, a vicia – a rezultat termenul invitiare, cu sensul de a deveni vicios, de a se corupe sau de a-i corupe pe alții, de a avea deprinderi rele. Se mai spune că, printr-o metamorfoză care s-a produs, dintre toate limbile romanice, numai în limba română, invitiare a devenit a învăța,învățare. Sensul peiorativ s-ar fi transformat într-unul pozitiv. În realitate nu este vorba despre o metamorfoză, ci de o lărgire a ariei semantice a verbului a învăța și a substantivului învățare. În limba română, ambii termeni se referă nu numai la lucruri bune, ci și, alternativ, la lucruri rele. Cunoștințele, deprinderile, obiceiurile, îndeletnicirile transmise sau dobîndite prin învățare pot să fie nu numai bune, ci și rele. În forma tranzitivă sau reflexivă, verbul a învăța poate să aibă ca obiect pe oricare dintre acestea. Este adevărat însă că sensul pozitiv prevalează asupra celui negativ. Învățul din proverbul amintit mai sus desemnează deprinderile, obiceiurile, îndeletnicirile rele. Apare astfel legătura cu întrebarea pusă mai sus. Fenomenele entropice care afectează democrația constituțională sînt cauzate, nu de puține ori, de anumite învățuri ale guvernanților și ale guvernaților: dezinteres, incompetență, corupție, absenteism, deturnarea funcțiilor publice, pasivitate, dezamăgire, aspirații utopice, nedreptățirea altora, indiferența față de nedreptate. Toate acestea sînt boli ale democrației constituționale, care afectează, la fel de grav, pe guvernați și pe guvernanți. Mai bine spus, se molipsesc unii pe alții și nu se pot vindeca decît împreună. Pînă cînd nu devin incurabile, adică pînă cînd nu devin mecanisme constitutive ale organismului social și politic, aceste boli pot fi tratate: orice învăț are și dezvăț.
O altă sugestie ține seama de faptul că, în afara minunilor, terapia nu este posibilă fără diagnostic. Este necesară o radiografiere atentă a învățului, în formele și manifestările sale multiple, în activitatea legislativă, executivă sau judiciară, în structurile de comunicare și explicare a valorilor și principiilor morale și juridice, cum sînt familia, școala, mediile profesionale sau de divertisment, învățămîntul universitar juridic, instituțiile de formare inițială și de formare continuă pentru profesiile juridice. Numitorul comun al formelor și manifestărilor învățului în toate aceste activități reunește ocultarea spiritului de dreptate și anemierea sentimentului dreptății. Dezvățul ar trebui să fie urmat de resurecția acestui spirit și a acestui sentiment, dar nu pentru a transforma fiecare persoană într-un judecător al celorlalți, ci într-unul al propriilor fapte, pentru ca să nu cauzeze ele însele nedreptatea. Dezideratul, oricît de utopic ar părea, ar putea fi cel puțin apropiat, dacă nu atins, prin forme de educație juridică adecvate fiecăreia dintre aceste activități. Dar eșecurile pîndesc la tot pasul dacă nu se asociază fiecărei forme de educație juridică și fiecărei categorii de destinatari un anumit tip de pedagogie.
Cele mai grave consecințe se produc în cazul eșecurilor pedagogice din învățămîntul juridic. Lucian Bercea, decanul Facultății de Drept a Universității de Vest din Timișoara, al cărui talent de cercetător și de pedagog se îmbină în mod fericit cu vocația de manager instituțional, a inițiat două dezbateri, în 2017 și în 2022, despre starea învățămîntului juridic românesc și despre obiectivele acestuia. Unele dintre întrebările care au animat cele două dezbateri au fost reluate într-un chestionar de opinie, la care au răspuns, în mod separat, profesorii și studenții facultăților care fac parte din Hexagonul Facultăților de Drept din România. Această structură informală reunește Facultatea de Drept a Universității din București, Facultatea de Drept a Universității „Babeș-Bolyai” din Cluj, Facultatea de Drept a Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, Facultatea de Drept a Universității „Lucian Blaga” din Sibiu, Facultatea de Drept a Universității din Craiova și Facultatea de Drept a Universității de Vest din Timișoara. Rezultatele celor două dezbateri și ale chestionarului de opinie au fost sintetizate de Lucian Bercea într-un document publicat recent pe Juridice.ro și în rețeaua LinkedIn. Dintre comentariile utile și pertinente pentru evaluarea învățămîntului juridic românesc în raport cu obiectivele de formare generală a profesioniștilor dreptului, unul este relevant în mod direct din perspectiva pedagogiei juridice: „Dezbaterea inițiată de Facultatea de Drept din Timișoara, chestionarul de opinie pe baza căruia aceasta a avut loc […] nu pledează pentru «mișcări antisistem» și, cu atît mai puțin, pentru «revoluție și reformă». Ambițiile acestui demers sînt mult mai modeste: el și-ar atinge scopul – imediat – și numai dacă ar contribui la regîndirea ponderii pe care o ocupă activitățile de tip internship, moot court sau open-book exam în structura și conținutul studiilor juridice“. Legat de pedagogia juridică în mod indirect, este pertinent și îngrijorător comentariul privind faptul că, într-un procentaj de 25%, studenții facultăților de Drept care au răspuns la chestionar au observat „probleme de etică la unii dintre profesorii lor”. Rezultă din aceste două comentarii ale decanului Lucian Bercea încă o sugestie: învățămîntul universitar juridic are nevoie de tehnici și metode pedagogice care să adauge hermeneuticii normelor canale și trepte de înțelegere a diferitelor teorii despre bine, adevăr și dreptate. Analiza normativă rămîne un exercițiu steril, oricît de sofisticată ar fi metodologia utilizată, dacă nu este dublată de înțelegerea valorilor și principiilor care alcătuiesc fundamentele dreptului și a modalităților prin care aceste valori pot fi operaționalizate în diferite contexte sociale.
Exigențele pedagogice cresc exponențial în cazul instituțiilor de formare inițială și de formare continuă pentru profesiile juridice: judecători, procurori, avocați, grefieri, notari, practicieni în insolvență sau executori judecătorești. O sugestie rezonabilă în această activitate pedagogică ar fi căutarea echilibrului dintre aspectele tehnice ale fiecărei profesii, care alcătuiesc prin repetare aparatul rutinei profesionale, indispensabil pentru funcționarea eficientă a instituțiilor, și privirea în profunzime, necesară pentru a înțelege cum se poate înfăptui un act de dreptate din interacțiunea faptelor și a normelor juridice aplicabile.
Este nebuloasă imaginea asupra pedagogiei eficiente pentru formarea bunilor legiuitori. Dificultatea este mare cînd cineva este învățat să facă ceva, dar devine uriașă cînd cineva este învățat să nu facă ceva. Or, bunii legiuitori sînt cei care își temperează apetitul normativ în favoarea operei de codificare a cutumelor, uzanțelor și a precedentelor judiciare. Țesătura de cutume, uzanțe, convenții care normează informal spațiul etic, politic și juridic, cu surse coborînd în timp uneori mai multe secole, este preferabilă incontinenței legislative. Reglementarea excesivă este un învăț care a creat haos legislativ, contradicții și incoerențe, cu consecința dezorientării destinatarilor normelor juridice. Nu există însă nicăieri școli și pedagogie pentru legiuitori. Precaritatea culturii organizaționale a partidelor politice explică impredictibilitatea sau absența criteriilor de selecție a candidaților pentru funcții publice. În acest stadiu de involuție a partidelor politice, ar fi hazardat să se încerce identificarea unor strategii pedagogice interne în procesul de educație juridică a celor selectați pentru diferite demnități și funcții publice. Paliativul care ar putea tempera apetitul Legislativului pentru excesul de reglementare și ar diminua incoerența normativă se află în aceeași clădire cu Parlamentul. Avizele Consiliului Legislativ, în măsura în care ar fi urmate, sînt o bună premisă pentru creșterea calității legilor adoptate de Parlament. Este poate o sugestie utilă.
Cît privește Curtea Constituțională, deciziile controversate pronunțate în ultimul deceniu – decizii care justifică suspiciunile de partizanat politic sau de depășire a propriei competențe, prin însușirea voalată a unei atribuții de legiferare – sînt un alt exemplu de pedagogie juridică eșuată. Iată de ce este legitimă sugestia modificării Legii de organizare și funcționare a CCR, sub aspectul procedurii de propunere a candidaților care urmează să fie ulterior desemnați de către președinte sau aleși de Camera Deputaților și de Senat. O asemenea procedură de propunere a candidaților pentru ocuparea postului de judecător la instanța de contencios constituțional ar trebui să asigure atît îndeplinirea criteriilor de competență și onestitate, cît și deplina independență a membrilor Curții față de diferitele influențe politice.
O ultimă sugestie privește bunul cetățean care este actorul cel mai important al jocului politic în piesa politică a democrației constituționale. Înțeleasă ca veșmînt al culturii libertății, cultura juridică este puternică sau fragilă, statornică sau fluctuantă, pragmatică sau utopică în funcție de forța cetățenilor. Educația juridică a cetățeanului este rezultatul unor acumulări succesive, în diferite etape formative. Astfel, în declarația comună a decanilor din Hexagonul Facultăților de Drept din România, adoptată la 3 noiembrie 2017, a fost subliniată utilitatea introducerii disciplinei Drept, cu titlu obligatoriu, în planul-cadru de învățămînt al liceelor și a fost adresată invitația către autoritățile competente pentru a face demersurile necesare în scopul accesului tinerilor la educație juridică.
Și un semnal de alarmă. Eșecurile pedagogiei juridice măresc riscurile ca alegerile, fie ele și libere, să permită instaurarea sau perpetuarea unor regimuri politice autoritare sau iliberale, cum vedem deja în vecinătatea României. Viitorul democrației constituționale este incert.
Valeriu Stoica este avocat și profesor de drept civil la Facultatea de Drept a Universității din București.
