„Pe-al juniei val senin“

Gabriel H. DECUBLE
Publicat în Dilema Veche nr. 919 din 18 – 24 noiembrie 2021
„Pe al juniei val senin“ jpeg

O prejudecată cutreieră mentalul colectiv european: cum că lirismul ar fi manifestarea tinereții, a „juniei“, cum îi spunea Alecsandri, a unui psihism înflăcărat și frust – atîta știe orice om care a scris o poezie „măcar o dată, doar o dată-n viața lui“, mai precis pe vremea cînd zburdălnicia vîrstei îi permitea să mai comită cîte-o prostioară, fără să înfrunte oprobriul celorlalți. E firesc, prin urmare, ca, în zona poeziei lirice, mainstream-ul să fie centrat pe generația tînără. O explicație mai riguroasă pentru fenomen vine dinspre sociologia literaturii: lirica nu are un public propriu-zis, unul cu pondere economică, așa încît, dacă, pînă pe la 35 de ani, nu ți-ai făcut propriul cenaclu sau propria revistă și nu te-ai înconjurat de un număr stabil și consistent de groupies, atunci poți să părăsești scena lirismului fără să mai privești cu jind peste umăr. Ești deja mult prea bătrîn.

La fel de firesc este ca același lucru să nu se întîmple cu creatorii de teatru sau cu autorii de proză de mare întindere. Pentru aceste genuri, care au totuși parte de un public măsurabil sociologic, trebuie să fi avut, peste ani, un șezut răbdător. Aritmetica ne spune că, la un roman de o mie de pagini, lucrezi măcar cîțiva ani, timp în care metabolismul încetinește, cervicalele te smeresc, toracicele îți cumpătează alonja, lombarele te pocăiesc cu icnet, iar centrimetrii pe care cocoașa ți i-a scăzut din înălțime s-ar putea regăsi întreit în circumferința burții. Nu te întrebi dacă merită, pentru că n-ai avut de ales, vîrsta te-a făcut romancier. Și-atunci nu-ți mai rămîne decît să plonjezi visător în nostalgia pentru verdele pur al poeziei.

A fost vîrsta la care, dacă rupeai o rămurea, nu-i păsa nimănui de ea, la capătul rupt nu vedeai lacrimi de sînge, ca în Infernul lui Dante. Viața din jurul tău putea fi traversată și de cea mai mohorîtă iarnă, în capul tău ningea neîntrerupt cu floare de cireș. Păstrai ceva șarmant-frivol în orice atitudine, un aer de prospețime chiar și în grimase, un nas în vînt neadulmecător, doar nas în vînt. Versurile pe care le scriai erau o pană din evantaiul mult mai larg cu care te apărai de dogoarea moralei. Mai și dansai provocator, mai și beai licori tari, mai și rîdeai zgomotos de orice și oricine – în toate acestea te simțeai legitimat de vîrstă și omologat prin mimetismul cohortei. La fel ca toți ceilalți, preluai din mers, iar sentimentul de apartenență ținea loc de identitate. A vibra la unison cu „gașca“, a îmbrățișa în mod reflex proiecte colective livra fix acel opiu generaționist care putea hrăni inclusiv rătăciri ideologice, iar pe unii i-a făcut să exclame temerar: „Noi, nu! Niciodată! Noi nu!“.

Prejudecata despre care pomeneam la început este înrădăcinată în chiar natura poeziei lirice, tema predilectă a acesteia fiind, evident, iubirea. Dacă tot prizezi poezie, atunci pe cine ți-ai dori să asculți recitîndu-și poemele? Un guru cu trupul zbicit de asceză, care profesează oricum abstinența? O cucoană cu succes în afaceri, bine siliconată? Vrei îmbujorare cu fond de ten sau pe fond natural? Vrei ocheadă cu o xeroftalmie diagnosticată acum treizeci de ani sau cu niște ochi vioi și alunecoși? Gustul pentru „proaspăt“ te face să accepți și un vers șchioapăt, o inadvertență în termeni, un clișeu prăfuit, o rimă imperfectă, nu mustăcești nici măcar la acel zbucium exagerat și inutil, efect al lipsei de instrucție în managementul crizei: „O, Doamne! Cer iertare, aş vrea acum să mor! / N-am şaisprezece ani! Dar viaţa mea-i amară, / Şi inima mi-e tristă, speranţele nu cobor / Şi fără de prieteni, ruina mă-mpresoară!“. Este cam ceea ce puteai citi în poemele Iuliei Hasdeu acum mai bine de 130 de ani și se știe, în ziua de azi, cîtă speranță a fost investită, mai ales din partea tatălui Bogdan Petriceicu, în cariera hiperdotatei fiice. Mai frustă decît poezia s-a dovedit a fi însă doar moartea, care a retezat fulgerător aripile poetei la nici 19 ani, făcînd ca versul „Vreau moartea să-mi aducă odihna ei de lut“, din aceeași poezie citată aici, să sune bizar de premonitoriu.

Cazul Iuliei Hasdeu marchează, însă, o nouă paradigmă în cultura română, una verificată în timp. Concursul Tinerimea Română, inițiat de societatea omonimă în 1877, a fost continuat, din 1967, chiar și de statul comunist, prin Tinere condeie, probabil pe aceleași rațiuni publice. După 1989, concursul prevede nu doar valorificarea talentului literar al micilor condeieri, după cum citim în materialele informative, ci și stimularea cenaclurilor și a revistelor literare școlare, mizînd probabil – îndrăznesc să-mi traduc mie însumi aceste politici educaționale nu foarte explicite – pe o formă timpurie de coagulare a capitalului social. Ca atare, titluri de revistă precum „Vlăstarul“, „Coronițe“, „Muguri“, „Foșnet adolescentin“ – evocînd toate, într-un fel sau altul, regenerescența lumii botanice – răspund în mod adecvat acestor expectații. Miza a fost și este să creezi viitor.

Mai există însă și o rațiune compensatorie. În principiu, adică la autorii mai slabi, lirica este doar expresia egoismului, ea pivotînd pe un „eu liric“ postulat din oficiu și care se ia, oricum, prea în serios. Cu toate acestea, ea este larg acceptată de societate ca o formă de toleranță, una de o suplețe nebănuită. Nu e studiată, pentru că e ireprimabilă; nu e calculată, pentru că irumpe. Dar știi că cel ce o produce se ocupă cu poezie, în loc să dea cu ghioaga. (Ia să fi luat Breivik un premiu la Tinere condeie, să vezi cum mi ți l-ar fi potolit rigoarea versului anacreontic...) Și-atunci de ce să nu cultivi, ca societate, talentul literar? Precum Socrate și însoțitorii săi în Banchetul lui Xenofon, societatea se distrează privind un băiat și două fetițe cum îi demonstrează pe viu faptul că virtutea nu e doar înnăscută, ci poate fi și dobîndită prin exercițiu: dans, cîntec liric, cîntec din flaut – oricît de stîngaci ar fi performate acum, la un moment dat ele vor fi măiestrite. În concluzie, această distracție rentează generație de generație, iar preferința pentru „nou“ și „crud“ este, în poezia lirică, cea mai „retro“ cu putință.

Gabriel H. Decuble este scriitor și traducător, directorul departamentului de limbi și literaturi germanice, Universitatea din București.

Foto: flickr

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Ce substanțe toxice i-au ucis pe angajații fabricii de cașcaval de la Ibănești. Sunt deosebit de periculoase și utilizate pe scară largă
Angajații fabricii de cașcaval de la Ibănești au fost uciși de două substanțe extrem de toxice. În concentrații mari acestea pot provoca decesul foarte rapid, provocând pagube fizice imcopatibile cu viața.
image
Secretele primului submarin militar al României. „Delfinul“ a făcut ravagii printre navele sovietice din Marea Neagră
Primul submarin militar al României a fost construit în anii interbelici și a costat o sumă impresionantă, însă a fost folosit cu succes în Al Doilea Război Mondial. Una dintre operațiunile militare în care a fost implicat a intrat în istorie.
image
Anunțul CFR primit cu hohote de râs de români. „Dacă trenurile reduc viteza cu 50 km/h vom merge cu 20, dar în sens opus”
Oficial, cei de la CFR spun că trenurile circulă cu până la 50 km / h mai încet din cauza caniculei. Anunțul CFR a fost primit cu hohote de râs de români, care știu că trenurile circulă oricum foarte încet.

HIstoria.ro

image
DACICC-1 - Primul calculator electronic de fabricație românească
Pe strada Republicii din Cluj-Napoca se află vila care a aparținut celebrului arhitect al Clujului, Lajos Pákey.
image
Bătălia plajelor. Debarcarea din Normandia
Pregătirea de foc a început la ora 5:50, iar 40 de minute mai târziu, primele unități terestre americane au început debarcarea pe plajele Utah și Omaha.
image
Intrarea Armatei Roşii în Bucureşti bulversează redacția unei reviste de mondenități
Aşa cum sună titlul, Femeia şi căminul e o publicație de mondenități, un magazin pentru femeile serioase, cu bărbat de hrănit şi copii de spălat la fund; cele fără, avînd la dispoziție titluri mai puțin cuminţi.