Patrioţi români sau patrioţi europeni? <p> - <i>cum i-am bătut la medalii şi pe bulgari, şi pe chinezi</i> -
Înainte şi în timpul Olimpiadei de la Beijing, Comisia Europeană a adresat cîteva cereri ca numărătoarea medaliilor să le includă şi pe cele cîştigate de Uniunea Europeană, adunînd trofeele obţinute de statele membre. Astfel, întrecerea pe ramură dintre SUA şi China ar fi avut un cîştigător surpriză, căci UE le bate pe fiecare dintre ele. Problema este că nimeni nu pare a fi concurat pentru UE. Şi nici nu au existat steaguri cu steluţelele galbene fluturate pe stadioanele din Beijing. Atunci, pentru cine să numărăm medaliile europene? Să fim cinstiţi, habar nu avem cîte medalii a cîştigat Bulgaria şi nici nu ne-a trecut prin cap că le-am putea considera şi ale noastre. M-am interesat însă pentru dumneavoastră şi cred că vă veţi bucura să aflaţi că i-am bătut măr pe bulgari la medalii (şi pe unguri, şi pe danezi, şi pe cehi). Însă scăpăm prilejul să ne bucurăm de două ori: o dată i-am bătut pe bulgari ca români şi a doua oară i-am bătut pe chinezi ca europeni. Sau nu? De ce nu ne simţim europeni la Olimpiadă? Ce alt loc mai bun să te simţi european? Mie personal mi-e destul de limpede că sînt român atunci cînd mă aflu undeva prin Europa. Românitatea mea se plimbă cu mine fără să o chem şi fără să-i acord o importanţă deosebită, dar, dacă e să fiu întrebat, catalogat sau zgîndărit, e limpede că sînt român. Orice altă categorie e irelevantă în context: dacă sînt pămîntean, e prea larg, dacă sînt european, nu ajută la nimic pentru că toţi sîntem, dacă sînt bucureştean, e prea restrîns, deci rămîne să fiu român. Aşa cum, cînd eram mic, la mine, la ţară, eram din "capuâ satului" dinspre ţigănime, spre deosebire de cei de pe "uliţă" şi de extratereştrii din capul satului, spre Tîrgovişte, unde nu ajungeam niciodată. Categoria devine relevantă în funcţie de context. În Europa sînt român. Şi încep să mă simt european cînd ies din Europa. În America fiind, m-am pomenit zicînd că sînt din "Romania, Europe". La început, eram doar suspicios că interlocutorul habar nu avea unde e România. Apoi m-am convins că "Europe" chiar avea un sens. Iar sensul Europei depinde şi el de context. În Africa de Sud, Europa mea se umplea de sens - era tot ce nu era Africa de Sud, acea cultură a violenţei de care eşti avertizat la tot pasul, arhitectura colonială, sălbăticia sau senzaţia ei. În Argentina însă, am simţit că sînt într-o copie a Europei, puţini indigeni sau metişi, arhitectură europeană de secol XIX burghez şi aşezat, Buenos Aires e un oraş mediteranean aflat la mii de kilometri de Mediterană, iar argentienii sînt un soi de italieni cu mai puţin gel în cap. La conferinţa despre transparenţa administraţiei la care participam, le-am spus în glumă că i-ar ajuta să negocieze şi ei intrarea în UE şi mi s-a răspuns că nu e chiar o idee absurdă. Însă niciodată nu m-am prezentat ca fiind doar din Europa şi mi s-ar părea tare ciudat să fac aşa ceva. Sînt român, uneori şi european. Discutînd subiectul cu cîţiva americani, mi-au spus că ei obişnuiesc să spună că sînt din Utah sau din California atunci cînd sînt în SUA, dar cînd ies din State, devin în mod invariabil şi fără rezerve doar americani. Deocamdată nu putem fi doar europeni. Dar români şi europeni în acelaşi timp? PREA NE-AM LUAT ÎN SERIOS PATRIOTISMELE Logica tradiţională a statului naţional cere exclusivitate. Eşti francez şi orice altă loialitate e suspectă. De aici problema minorităţilor: din moment ce de două mii de ani ne chinuim să creăm statul naţional unitar românesc, atunci maghiarii de aici sînt nişte musafiri în cel mai bun caz sau agenţi ai altei poveşti istorice în cel mai rău. Cum să fie patrioţi români? Uniunea Europeană este o uniune de state. State care s-au construit pe logica naţională. Şi care acum încearcă şi o poveste postnaţională. Ironia istoriei face ca statul naţional să-şi fi educat cetăţenii în ideea că îi datorează patriotism exclusiv. Iar acum tot statele spun ceva de genul: ei, prea aţi luat-o în serios, în fond sîntem cu toţii europeni. Atunci cum mai putem fi francezi? Sau români sau bulgari? Nu putem. Acesta este răspunsul comun dat de cei mai aprigi duşmani care se luptă pe marginea ideii de Uniune Europeană. Eurofederaliştii sînt acele persoane care cred că statul naţional este astăzi o rămăşiţă a unei istorii sîngeroase, un fel de moştenire venerică de care ar trebui să ne desprindem pentru a construi împreună statul federal european. Naţionalismul eurosceptic este acel curent care crede că toată construcţia legată de UE are în spate un plan malefic de subminare a identităţilor naţionale. Ambele orientări cad de acord asupra unui singur lucru: nu poţi fi şi european, şi francez, trebuie să alegi. Eurofederaliştii zic că trebuie să alegi europenitatea, ceilalţi spun invers. Europenitatea este un joc de sumă zero: cîştigi ceva şi pierzi altceva, trebuie să fii mai puţin francez ca să fii european şi cu cît eşti mai european cu atît eşti mai puţin francez. Iar publicul educat să ofere exclusivitate îşi respectă educaţia. Europenii sînt puţini în sondaje. Europenitatea autodeclarată se reduce la o pătură intelectual-cosmopolită şi ţine de modă: sîntem cetăţeni ai lumii, ieşim din cercul strîmt al tribalismelor naţionale, sîntem chic, deci europeni. Dar ce se întîmplă cu restul? Cu majoritatea celor care nu s-au plictisit să fie francezi, ba chiar se simt bine în pielea lor? Ei nu sînt europeni chiar deloc? 60 de ani de vorbe, tratate, pieţe comune, paşapoarte comune, steguleţe cu steluţe, Bruxelles, subvenţii agricole - chiar nu au fost deloc afectaţi? CUM NE MĂSURĂM EUROPENITATEA? Aici intervine ultima interpretare, ce tinde să constituie canonul academic în materie de identitate şi europenism. Ea spune că nu există de fapt o competiţie între franţuzitate (românitate, germanitate etc.) şi europenitate. Identitatea europeană - spune această perspectivă - se dezvoltă treptat, dar sigur ca o formă identitară nouă, care nu încearcă să le înlăture pe cele vechi. Europenitatea nu ne înlătură franţuzitatea/românitatea, doar o completează. Iar prezenţa tot mai constantă a UE în viaţa cetăţenilor europeni nu face decît să accelereze procesul de creare a acestei identităţi secundare. Aceasta este concluzia lui Thomas Risse, un cercetător care a editat o carte despre impactul instituţiilor UE asupra identităţii cetăţenilor săi. Michael Bruter, un profesor de la London School of Economics care are defectul de a da liste interminabile de bibliografie şi meritul de a fi scris o carte despre dezvoltarea identităţii europene, şi-a propus să măsoare această a doua identitate. Întrebarea din Eurobarometru pune subiecţii să aleagă între a fi francezi/europeni sau francezi şi europeni. Bruter spune că această întrebare induce o tensiune între cele două identităţi. Aşa că a elaborat o metodologie interesantă pentru a izola doar identitatea europeană. Între altele, evită plasarea în aceeaşi întrebare a celor două identităţi. Astfel, el observă că dacă întrebi separat "Cît de mult vă identificaţi cu Franţa?" şi, ceva mai tîrziu, "Cît de mult vă identificaţi cu Europa?", atunci procentul europenilor creşte. Concluzia sa este că atunci cînd oamenii nu cred că ar trebui să aleagă, europenitatea e mai prezentă. S-ar zice că problema intră în clasica arie a lui "pe cine iubeşti tu mai mult, pe mami sau pe tati?". Cum toţi am fost sîcîiţi cînd eram mici cu această prostie de adulţi plictisiţi, s-ar zice că UE ne-a îndeplinit la nivel colectiv visul copilăriei: ei, da! - îi poţi iubi şi pe mami şi pe tati, poţi fi şi francez, şi european. Dacă aş fi rău, aş continua discuţia şi aş întreba: dar în caz de divorţ, pe cine alegi? Şi s-ar putea ca tocmai aici să fie reuşita istorică a UE: nu vor mai exista divorţuri, adică războaie. Cetăţenii UE nu vor mai trebui să aleagă între mami şi tati, trăiesc într-un stadiu etern de pace puerilă. SENTIMENTUL ROMÃNESC AL BABY-SITTING-ULUI Se pare că ne procopsim treptat şi fără să ne dăm seama cu o a doua identitate. Probabil că vom fi, la un moment dat, patrioţi europeni. Dar pînă la patriotism, mă întreb dacă se va dezvolta vreodată acea europenitate la firul ierbii, acel sentiment al apartenenţei care apare fără să te gîndeşti la el şi care nu are nevoie de metodologii dublu rafinate pentru a deveni vizibilă. Îmi vine în minte un moment în care am fost român aşa cum nu cred că voi fi vreodată european. Eram la a doua escală într-un zbor combinat de 21 de ore, mai aveam ceva de aşteptat pe aeroportul din Frankfurt, dar am mers la poarta de Bucureşti. Aveam de gînd să dorm pe bănci cu acea nesimţire pe care numai marile aeroporturi de tranzit o pot transforma în nonşalanţă utilă. Aveam în mînă o carte cu titlu românesc şi probabil din acest motiv m-am trezit lîngă mine cu o femeie de vîrstă mijlocie, cu un copil mic în braţe. Îmi turuia verzi şi uscate, luînd amabilitatea mea drept chef de conversaţie. În cinci minute aflasem că e din Iaşi, că e măritată de mulţi ani în Spania cu un instalator, bărbat de treabă care vine şi el săptămîna viitoare, că e prima dată cînd micuţul îşi va vedea bunicii materni şi că are nevoie urgentă la toaletă. Mama, nu copilul. Aşa că m-am trezit baby-sitter pentru cîteva minute, pentru un mic româno-spaniol (şi european?). Mi-a trecut un moment prin cap că trăiesc o telenovelă şi o să rămîn cu copilul pe aeroport. Dar mama s-a întors vădit uşurată şi aş fi aflat restul amănuntelor despre viaţa sa dacă nu dădeam semne clare că mor de somn. Uitîndu-mă la ea printre gene ca să nu-şi dea seama că nu dorm, mă întrebam cum de îşi lăsase copilul cu mine în aeroport. Să fi fost faţa mea paşnică? Nevoia disperată de a merge la toaletă? Nu o fi vorbit nici o altă limbă şi eram singurul cu care se putea înţelege? Probabil toate la un loc. Dar îmi era limpede că plutea peste noi senzaţia că avem ceva în comun, în ciuda aparenţelor. Că, în aeroportul acela mare şi rece, cu roiuri de pămînteni şi europeni pe lîngă noi, eram doar doi români care mai aveau ceva ore pînă la avionul spre casă. Ar fi posibilă o asemenea senzaţie între doi europeni pur şi simplu? Ar trebui să existe în primul rînd înţelegerea comună a unei diferenţe faţă de ceilalţi. Or, europenitatea e o categorie atît de largă încît nu o văd funcţionînd într-un aeroport. Dacă e vorba de gesturi umane de bunăvoinţă, te poţi simţi la fel de străin sau la fel de apropiat faţă de un spaniol ca faţă de un american sau argentinian.
