„Pastorala americană prin excelență”
Întrebați ce reprezintă pentru ei Thanksgiving, probabil mare parte din americani ar răspunde la fel ca soțul meu: family, food, football. Familie, mîncare, fotbal american. Oricît de împrăștiate ar fi geografic și oricît de diferite, familiile încearcă să se reunească de Thanksgiving, pentru a sta laolaltă la masă și a se bucura de un moment de tihnă, respectînd astfel o tradiție adînc înrădăcinată în mentalul american. Ca multe tradiții „adînc înrădăcinate”, Ziua Recunoștinței este, de fapt, și mai tînără, și mai complicată decît ar lăsa să se înțeleagă ritualul urmat.
Povestea spune că Thanksgiving, sau Ziua Recunoștinței, își are începuturile în 1621, cînd puritanii englezi care au întemeiat colonia Plymouth s-au așezat la un ospăț alături de membri ai comunității Wampanoag. Festivități de mulțumire, în marea lor majoritate de natură religioasă, au existat și înainte, de fapt de cînd coloniștii au ajuns în această Lume Nouă și au fost, probabil, la fel de uluiți de ea, precum și ea de sosirea de peste Ocean a acestor ființe palide. Conform istoricilor, ce s-a întîmplat în noiembrie 1621 nu s-a încadrat în această paradigmă religioasă. Nu s-au înălțat rugăciuni și mulțumiri într-o atmosferă pioasă, ci s-a chefuit pe cinste. „The Pilgrims”, pelerinii, cum au rămas ei cunoscuți, sărbătoreau supraviețuirea noii colonii după primele luni în care numărul lor se înjumătățise și condițiile aspre ale noului mediu au pus sub semnul întrebării întreaga aventură. Atrași de zarvă, localnicii au apărut la festin oarecum neinvitați și într-un număr mai mare decît cel al coloniștilor, pe care îi crezuseră în pericol și în ajutorul cărora voiau să sară în virtutea unei înțelegeri de non-agresiune și apărare reciprocă semnată în primăvara acelui an. La rîndul lor decimați de bolile aduse de europeni, membrii tribului Wampanoag aveau și ei nevoie de consolidarea acestui pact. După ce va fi fost, probabil, un moment inițial de suspiciune reciprocă, cele două tabere au ales parcursul pașnic și au petrecut împreună mai departe, timp de trei zile.
Traiectoria ulterioară a acestei sărbători este la fel de complicată ca istoria întregii țări. În perioada ce a urmat, pînă în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, celebrarea acestei zile în viața diferitelor comunități nu a perpetuat narațiunea întîlnirii dintre coloniști și „indieni”. A rămas în esență un eveniment local, sărbătorit în principal în New England, adică statele din nord-est. Fiecare stat decidea cînd să aibă loc evenimentul, deși luna noiembrie a rămas o perioadă preferată, datorită faptului că marca sfîrșitul anului agricol. În această formă, Ziua Recunoștinței a revenit la substratul religios, puritan, de înălțare de mulțumiri pioase. Aceasta a fost și varianta preluată odată cu nașterea Statelor Unite. Primul președinte al țării, George Washington, a emis chiar „Proclamația Zilei Recunoștinței” în 1789, prin care își îndemna concetățenii să se unească în a-i înălța cele mai sincere și umile mulțumiri „acelei Ființe mărețe și glorioase, care este darnicul Făptuitor al tuturor celor ce-au fost, sînt sau vor fi”.
Narațiunea festinului din noiembrie 1621 pare să revină în atenție abia în 1841, cînd pastorul Alexander Young publică singura relatare nemijlocită a evenimentului, preluată dintr-un document primar rătăcit mult timp. Acestui paragraf de doar cîteva propoziții, Young îi adaugă o notă de subsol în care menționează că această zi din 1621 „a fost prima Zi a Recunoștinței, sărbătoarea recoltei în New England”. Ce a urmat face din această notă de subsol, cum spune David Silverman în This Land Is Their Land (2019), „probabil prima și singura notă de subsol influentă din istorie” (p. 4). În 1863, în plin Război Civil, ca urmare a insistențelor (lobby-ului, am spune azi) scriitoarei și activistei Sarah Josepha Hale, care pledează pentru instituirea unei zile ce să marcheze ideea de unitate și comunitate, președintele Abraham Lincoln decretează ultima joi din noiembrie drept sărbătoare națională, păstrînd numele de Thanksgiving. În 1941, o rezoluție a Congresului american stabilește cea de-a patra joi din noiembrie drept sărbătoarea națională a Zilei Recunoștinței.
Între primul ospăț din 1621 și consacrarea prin decret prezidențial a Zilei Recunoștinței s-au întîmplat multe în Lumea Nouă, care, de fapt, nu fusese chiar atît de nouă la sosirea europenilor. Printre altele, au dispărut unii dintre protagoniștii acelui festin. Între 1621 și Războiul Civil, triburile de indieni americani au fost complet subjugate, în mare parte decimate, iar prin această dispariție au putut să-și păstreze locul neamenințător în poveste.
Acest excurs istoric – inevitabil incomplet și schematic – este menit să scoată în evidență măcar două aspecte. Pe de o parte, ceea ce avem azi ca Zi a Recunoștinței în Statele Unite este un accident, o găselniță hibridă, pe care circumstanțele istorice și politice au transformat-o într-un soi de mit fondator. Ca narațiune întemeietoare, povestea este frumoasă. Ea oferă un răgaz între trecutul și continentul lăsate în urmă și viitorul ce va fi construit. Ea oferă, de asemenea, o promisiune, aceea a benevolenței care emană din recunoașterea naturii umane împărtășite de participanții la festin, indiferent de culoarea lor. Pe de altă parte, drumul sinuos al poveștii și adaptabilitatea sa ne arată cît de puternice devin aceste mituri nu doar în ce privește furnizarea unui mecanism unitar de recunoaștere identitară, ci și în ce privește abilitatea de a masca absențele, golurile lăsate de ștergerea anumitor elemente pe parcurs, promisiunile încălcate. La fel ca în cazul curcanilor, care joacă un rol atît de important în Ziua Recunoștinței, unii sînt iertați, alții tăiați.
În ciuda aparenței de stabilitate, de ritual bine stabilit și urmat, narațiunea Zilei Recunoștinței își continuă transformarea. Familia, mîncarea, fotbalul rămîn, desigur, piloni de bază. Pentru a fi alături de familie însă, călătoria devine tot mai importantă. Imaginile contemporane ne arată, poate chiar în egală măsură, masa festivă și aglomerațiile infernale din aeroporturi sau cozile din trafic. Tihna din jurul mesei, răgazul în care ne bucurăm și sîntem recunoscători, se transformă și ele sub influența tot mai covîrșitoare a factorului comercial. Fenomenul Black Friday, Vinerea Neagră a cumpărăturilor dezlănțuite și reducerilor irezistibile, aruncă o umbră tot mai întunecată asupra festivităților. Abia ridicați de la masă, mulți americani se duc să se așeze la cozi imense pentru a prinde „a good deal”. Uneori scenele frizează nu doar ridicolul – mai ales pentru cineva ca mine, care a crescut stînd pe la cozi –, ci și tragicul, unii oameni ajungînd literalmente să fie călcați în picioare în goana după bunuri.
În ciuda anilor petrecuți în Statele Unite și a continuei navete transatlantice, rămîn oarecum străină culturii americane și am o relație ambiguă cu această Zi a Recunoștinței. Ca parte (și) a unei familii americane, i-am trăit nemijlocit atît agitația și absurdul, cît și momentele de liniște și bucurie. L-am privit pe fiul meu costumat în „indian”, cu pene din hîrtie colorată prinse în jurul capului, participînd la sceneta organizată la grădiniță. Mi-am înfrînt prejudecățile culinare și am gustat din plăcinta cu dovleac. Am ajuns să văd sărbătoarea nu doar ca pe ceva „între” (între Halloween și Crăciun, între anotimpuri, între diferite etape istorice), ci și ca pe o ocazie de a face, într-adevăr, un exercițiu de recunoștință, chiar dacă trebuie un pic de opinteală. Mi-a prilejuit, de asemenea, un moment rar ca traducător, în care m-am bucurat de instabilitatea traducerii în română, căci cele două variante care circulă, Ziua Recunoștinței și Ziua Mulțumirii, reflectă destinul ambiguu al zilei, care a oscilat între laic și religios. Îi recunosc poveștii forța unificatoare, căci, indiferent de cine ar fi și de unde s-ar trage, americanii sărbătoresc Thanksgiving. Și mă întorc, inevitabil, la Philip Roth, care îi surprinde cel mai bine esența:
„Și, oricum, se adunau doar o dată pe an, cu prilejul neutru și nereligios al Zilei Recunoștinței, cînd toată lumea mănîncă același lucru și nimeni nu se fofilează să mănînce ciudățenii (...), ci un singur curcan colosal pentru două sute cincizeci de milioane de oameni, un curcan colosal care îi hrănește pe toți. Un moratoriu al mîncărurilor ciudate, al obiceiurilor ciudate și al izolării religioase, un moratoriu al nostalgiei de trei mii de ani a evreilor, un moratoriu al lui Hristos, al crucii și al răstignirii pentru creștini, cînd toți cei din New Jersey și de pretutindeni pot fi mai blînzi în iraționalitatea lor decît sînt în restul anului. Un moratoriu al tuturor doleanțelor și resentimentelor (...) pentru toți locuitorii Americii care îi suspectează pe ceilalți. E pastorala americană prin excelență și durează douăzeci și patru de ore” (Pastorala americană, trad. de Alexandra Coliban, pp. 549-550).
Referințe:
Roth, Philip, 2009, Pastorala americană, traducere de Alexandra Coliban, Editura Polirom, Iași.
Silverman, David J. 2019, This Land Is Their Land. The Wampanoag Indians, Plymouth Colony, and the Troubled History of Thanksgiving, Bloomsbury Publishing, New York.
Thanksgiving Proclamation of 1789, disponibil la https://www.mountvernon.org/education/ primary-source-collections/primary-source-collections/article/thanksgiving-proclamation-of-1789/
Dana Crăciun este lector univ. dr. în cadrul Departamentului de limbi și literaturi moderne, Facultatea de Litere, Istorie şi Teologie, Universitatea de Vest din Timișoara și traducătoare.
