Paşi mărunţi spre îmbătrînirea românească
Pornesc de la o radiografie a unei zile din viaţa mea. Mă trezesc confuz şi uşor îngrijorat. O pornesc cătinel, trecînd bariera ibricului de cafea, a ştirilor de dimineaţă, şi mă văd în final făcînd treabă. Multă treabă. Pînă cînd, pe înserat, sfîrşesc pe o canapea, dormitînd la televizor sau bîiguind cîteva cuvinte fără şir, la o întîlnire cu prietenii. Îmi imaginez că acesta ar putea fi pattern-ul de desfăşurare a întregii mele vieţi. M-am născut confuz, am parcurs obligatoriile repere, uşor îngrijorat. Voi face multă treabă şi voi sfîrşi, pe înseratul existenţei, lîncezind sau proferînd incoerent şi anacronic cîteva învăţăminte de care nimeni nu va mai avea nevoie. Îmi imaginez asta şi mă îngrozesc. Bătrîneţe, boală deasă Mi-e foarte greu să îi găsesc, în acest moment al existenţei mele, vreo utilitate cohortei de bătrîni care ne împresoară. Sînt înconjurat de oameni tineri, iar cele cîteva excepţii se integrează grupului meu pentru că au un spirit tînăr, pentru că sînt neverosimil de vivace şi ascuţiţi la minte. Ceilalţi există în ceaţă, la oraş plîngîndu-se de pensiile mici, iar la ţară aducînd în discuţie unica lor avuţie, aerul curat, "că aşa ca la noi, aici, nu se respiră niciunde". O masă statică, pe care o percep resentimentară şi frustrată, venind în întîmpinarea groazei mele de final de viaţă, cînd şi eu voi fi riscînd să nu înţeleg nimic din problemele globale de atunci, din parascoveniile mai abitir decît Second Life-ul sau noua revoluţie netsexuală. Cum rămîne însă cu bătrînul înţelept? Cu bunicuţul cald, care îmi aducea laptele pe bicicletă de la două sate distanţă? Cu bunica care trăgea cîte o ştampă de palincă în fiecare dimineaţă, ca medicament? Aceste personaje îmi par depărtate, dintr-un alt ev. Acum nu am parte, de cele mai multe ori, decît de un fluviu văicăreţ, şters îmbrăcat, de Lăzăreşti de-ai lui Puiu, ursuzi, insipizi şi nefericiţi. Asta mi se pare a fi mainstream-ul bătrîneţii la români. Izvorul de înţelepciune S-ar putea să mă înşel. Să privesc totul printr-o grilă indecentă sau obraznică. Simt însă că sînt unul dintre aceia care susţin sistemul de pensii (pentru că lucrez) şi care şi-au cumpărat mai mulţi bătrîni decît au nevoie. E mai corect să mă disociez de această perspectivă emoţională. Pentru că nu fac decît să răspund în oglindă discursului lor de tipul "viaţa-astăzi-e-grea". Şi îmi rămîne întrebarea: de ce nu pot fi ei fericiţi? Pentru că mă tem că şi eu o să ajung acolo. Bătrîneţea ar trebui să fie o vreme a bilanţurilor. A încununării, şi nu a resentimentului. Pentru asta însă, destinul unor generaţii ar fi trebuit să fie altul. Şi nu a fost. OK. Toţi o ştim. Dar de ce totuşi nu pot fi ei împăcaţi cu asta? Înmormîntarea rostului Avem în română un cuvînt foarte frumos - "rostul". Cred că bătrîneţea îi dă posibilitatea omului să contureze aria semantică şi experienţială a acestui cuvînt. Mai mult decît atît, cred că descurajarea bătrînilor de la noi vine tocmai din absenţa (subiectivă sau obiectivă) a acestui rost în viaţă. Au fost utili la construirea unei societăţi în care nu au crezut, la final, decît puţini. Şi-au găsit un rost parţial şi nesigur, într-o tranziţie obositoare şi injustă. Iar acum, îşi trăiesc vidul, de cele mai multe ori singuri, cărînd solemn coroane din flori artificiale care vor blinda mormîntul rostului lor în viaţă. Foarte puţini dintre ei au recuperat un alt model. Cluburile de seniori sînt rare. Vacanţele spre destinaţii exotice - inaccesibile. Nepoţii - nerecunoscători, copiii - ocupaţi sau plecaţi, hăt, departe. Numai junghiurile, antihipertensivele şi televizorul par să fie la îndemînă. Soluţii de îmbătrînire Mă gîndesc că totuşi au soluţii la îndemînă. Socrul meu, spre exemplu, merge la un club. Într-un cartier oarecare dintr-un mare oraş, cîţiva pensionari, plictisiţi de lîncezeală şi de bere, îl descoperă pe Goga, recitînd şi impresionîndu-se la avînturile lui patetice. Asta mi s-a părut o veste grozavă. De un an, clubul lor rezistă şi le dă altă dimensiune decît dandiaconescutv. Mi-ar plăcea să-şi găsească mai multe astfel de jucării. Să decolmateze sursele de sociabilitate şi să nu continue să sape la şanţul cutei de pe frunte. Pentru că multe dintre aceste surse nu cer resurse materiale exorbitante. Doar o nouă atitudine. Asta m-ar face mai fericit. Să-şi trăiască viaţa pentru ei, şi nu pentru ceea ce ar fi putut fi dincolo de regrete. Din acest motiv, în seara asta mi-aş dori să fac ceva special. Să mă bucur că mi-au rămas încă cîteva ore înainte de somn, cu care pot face ce vreau. Dacă citesc, să citesc. Dacă privesc în ochi pe cineva de care îmi pasă, să îl privesc în ochi cu toată energia şi dăruirea care mi-au rămas. Sper să fac ceva cu bătrîneţea mea, aşadar. Şi să nu mă calific la decrepiadă fără echipamente, public şi entuziasm.
