Otilia, enigma și idiotul
Cantitatea de informație transmisă e invers proporțională cu gradul ei de previzibilitate – e o lege pe care am învățat-o în Facultatea de Electronică. Titlul e destul de imprevizibil, așa că musai să fac cumva să găsească cititorul ceva cantitate – și calitate! – în ce scriu aici. Are imprevizibilitatea vreo legătură cu modul în care învață adulții? Din experiența mea de mulți ani în situații de învățare cu adulți, reiese că are. La un curs despre managementul schimbării cu absolvenții unui master în administrație din UK, unul din participanți a ținut să îmi spună că e prima dată cînd nu i-a venit să adoarmă pentru că nu putea să prevadă ce urmează și se vădise că merita să fie atent la ce o să mai spun, ce o să mai facem, ce o să mai învețe, ce o să mai descopere că poate face, și va face.
Ca adulți, dezvoltăm abilitatea prevederii – abilitate bună în unele situații, dar păguboasă în altele. Nu cred că e vreun om matur care merge la un curs și își propune să fie prevăzător să nu cumva să învețe ceva, dar sînt oameni mari care își propun să fie prevăzători, să se vadă că ei știu tot – și subiectul, și tehnicile, și că se știu și pe ei înșiși –, în definitiv. Așa că, dacă ne întrebăm ce presupune procesul de învățare la adulți, un prim răspuns ar fi că „învățătorul“ trebuie să știe să obțină consimțămîntul adultului că… mai are ceva de învățat. Desigur, nu e vorba de o declarație, ci de o stare. O stare de întîmpinare curioasă, cu o vorbă mai iute am zice o întîmpinare necritică a ce poți să știi, ce trebuie să faci și ce îți e îngăduit să speri – ca să citez un om preocupat de simplitate. Cu o vorbă mai dulce: o întîmpinare cu dragoste a celui ce vede ce poți să fii învățînd. Un răspuns bun la întrebarea „Cum poți să faci ca virtualitatea din ei să devină act?“ (C. Noica, Cei 22)
O altă mare diferență față de copii e că adulții au mai puțină energie și sînt – ce să vezi! – mai puțin atenți la ce e în jurul lor. Rar mai găsești cîte unul să lanseze o salvă de „de ce? / pentru ce?“ Nu se face, domnule, ești om mare, știi. Acesta e parapetul cel mai greu de înlăturat: știi lucruri, ai cîte o rutină de a răspunde la situații diverse, chiar dacă rutina nu îți rezolvă problema. Poate părea un paradox, dar e o realitate pe care toți o experimentăm mai mult sau mai puțin: ne mulțumește competența în a ști cum nu poate să meargă ceva și ne e mult mai inconfortabil să explorăm căi de rezolvare a unei situații nefericite. Se poate afirma că există o rezistență la succes! Da, pentru că succesul e o schimbare, iar procesul de schimbare presupune învățare a altceva, presupune atenție (deci efort), motivație, hotărîre. Dacă pînă acum cîțiva ani, cei care învățau erau toți oameni, iată că a apărut Sophia! O mașină inteligentă care are pînă și un program de automotivare ca să învețe continuu – e un jucător nou care nu numai că nu rezistă succesului, dar e programat să îl caute. Niște reguli ale jocului au fost definitiv schimbate.
O altă diferență între învățăcelul copil și cel adult e că „naturile“ lor diferă. Am auzit mulți adulți spunînd că nu pot să schimbe nimic, aia e, a devenit a doua mea natură. Ei nu observă că, deși spun că nu se pot schimba, ar putea să fie mîndri că au o capacitate importantă: pot să-și facă „natura“. Și totuși, în loc să aleagă ce vor, să practice ce le e necesar („Ești ceea ce faci cel mai des“, Aristotel dixit), rămîn încremeniți într-o „dublă“ perpetuă cu copilul și drobul de sare. Marea diferență între natura întîi, cea a copilului, și a doua natură, cea a adultului, e că primul nu are profeții de împlinit, așa că el e curios și liber. Nu pentru mult timp, doar în primii ani din viață, pînă cînd începe să înțeleagă cuvintele, situațiile. Dacă o persoană foarte apropiată îți spune că nu ești bun de nimic e foarte posibil să faci tot ce poți, adult fiind, ca să nu îl dezamăgești. Ba chiar să îți construiești un sistem solid de convingeri care să acționeze automat cînd se ivește prilejul să fii bun de ceva. Pe măsură ce creștem, contextul (social, cultural, personal, profesional), oamenii din jur (părinți, profesori, parteneri, colegi, șefi) contribuie și ei la edificarea (sic!) unor credințe păguboase despre sine. Păguboase sînt și convingerile așa-zis pozitive: „sînt cel mai tare“, „le știu pe toate“ și chiar „merit să fiu fericit“ – cum reiese din studii recente asupra efectelor gîndirii prea pozitive asupra vieții. Necazul e că, adulți fiind, nu mai sîntem tentați să privim curioși aceste convingeri, să le desfacem, să vedem cum sînt făcute, să facem altceva din ele. Pentru că, adulți fiind, pierdem obiceiul de a face lucruri din ceea ce vedem în jurul nostru: facem lucruri din ceea ce „vedem“ în capul nostru. Unul dintre cele mai dificile lucruri la un curs pentru adulți e ca ei să-și dorească să observe și să exploreze ca pe vremea cînd erau copii, să îmbine și să strice și să învețe ce să facă diferit. Să „probeze“ credințe noi, mai potrivite stadiului vieții lor. Să se bucure învățînd. Din păcate, obsesia performanței erodează chiar învățarea. A fi primul, a fi perfect – și acestea sînt limitări care ne limitează. Ca să nu mai zic de celebra push your limits – urmînd-o nes-mintit riști să împingi toată viața un perete fără să îl vezi pe cel de alături, în care există o ușă.
Ca să accesezi acea primă natură în care învățarea era una cu tine e necesar să fii privit fără să se aștepte ceva anume de la tine, să fii admirat pur și simplu pentru că ești, cu încrederea de bun-simț că nu ai încotro decît să crești – căci oare ce altceva e în firea copilului?! Astfel, posibilul e ceva ce nu te contrariază, ba dimpotrivă, te tentează, te energizează. Cred că învățarea are șanse să se producă atunci cînd adultul începe să creadă că viitorul el/viitoarea ea are un grad mare de probabilitate – nu în sens matematic, ci de a putea fi probat. Abia apoi poți ajusta pînă cînd îți vine cum vrei. Growing is an act of freedom – obișnuiesc să zic, dacă nu te cultivi, dacă nu crești, ei bine, nici libertate nu prea ai.
Ca urmare, cum să fie cel care îl învață pe un adult ca să declanșeze în el un proces de învățare veritabil? Acum, e musai să spun că din momentul în care am fost invitată să zic o părere aici mi-am amintit că Andrei Pleșu a scris la un moment dat în Dilema veche un articol în care îi amintea pe noii traineri. „La orizont a apărut o specie umană nouă, un mutant zglobiu, un amestec de candoare ţanţoşă, suficienţă tandră şi limbaj de plastic.“
Acum cîțiva ani, am tradus în românește o carte din seria cunoscută sub numele Inner Game a unui absolvent de literatură engleză de la Harvard. Acest Timothy Gallwey e considerat fondatorul coaching-ului. El nu aparține speciei celei noi pe care o descrie domnul Pleșu, ba am constatat chiar o asemănare cu domnul Constantin Noica – cel care se numea și se dorea antrenor – pe englezește, coach. Ca români, avem şansa să se fi petrecut o astfel de întîlnire exemplară între niște adulți şi un antrenor de adulți, și avem şansa că a fost „înregistrată“, că avem „studiul de caz“ – cu debrie-fing cu tot, am zice, dacă ne-am îngădui să stricăm limba minunată în care cei doi „antrenaţi“ au scris despre experienţa personală cu antrenorul comun.
Iată cam ce are de făcut un antrenor de oameni mari și ce aflăm că făcea Constantin Noica. Antrenorul acordă toată atenția și admirația celui cu care lucrează, fără critică și fără să se pună pe el pe primul loc. „N-am nici o tehnică. Am dragoste. Cînd întîlnesc un tînăr, el devine brusc mai important decît mine însumi.“ În antrenarea unei persoane e foarte important ca antrenorul să dea importanță procesului de gîndire și celor nevăzute și neștiute, dezvăluite astfel, și să aibă toată încrederea în posibilitatea de realizare a ceea ce afirmă că dorește celălalt. Ce observau învățăceii adulți la Păltiniș: „Filozoful avea un ochi de a doua instanţă şi era capabil să vadă într-o situaţie ceea ce îndeobşte nimeni nu vedea. (…) În jurul lui Noica, ceea ce se petrece este mai curînd o pierdere de densitate, o suspensie a determinărilor imediate. Prezenţa lui nu ne leagă. Ne trece în posibil şi ne face posibili.“ Un rol important în interacțiunea dintre antrenor și cel antrenat îl joacă întrebările – dar nu cele ce asigură succesul unei gospodine, cum le cataloga un danez celebru, ci aproape exact cele pe care le punea Noica: „Care e felul tău de a privi lumea? În lumina cărei idei apărute în tine lucrurile vor arăta altfel decît au arătat pînă acum?“ Și, în finalul oricărei întîlniri de antrenare, e important să îți fie clar cum poți să acționezi ca să faci ceva, să treci în real ceea ce vrei să realizezi. Ce le spunea antrenorul? „O idee nu e mare decît dacă poţi să ieşi cu ea pe stradă.“
O notă la ediţia a doua a Jurnalului de la Păltiniş spune că, odată cu prima sa apariţie, în 1983, „s-a născut mitul Noica. Tinerii (şi nu numai ei) luau drumul Păltinişului, sperînd – şi cîteodată izbutind – să cunoască ei înşişi vraja aspră a unei Şcoli nebănuite înainte.“ În cărţile sale despre Inner Game, în anii ’70, Timothy Gallwey vorbește despre magia care pare că însoţeşte antrenamentul solicitat de un adult. Ce să fie această vrajă, această magie? Poate răspunsul cel mai potrivit îl aflăm de la unul dintre cei mai apreciați și iubiți profesori: domnul Gabriel Săndoiu, de la Colegiul „Sfîntul Sava“: „O singură metodă are efect în educație: predarea prin fascinație.“
Vrajă, magie, fascinație – toate vizează copilul dinăuntrul celei de-a doua naturi a adultului, îi dau încredere să îndrăznească să se regăsească Făt-Frumos sau Ileana Cosînzeana. Dar poate un exemplu simplu de a înlesni unui adult să-și ocupe locul pe care îl vrea în propria viață e tehnica suavă, deși directă, a empaticului Prinț Mîșkin: „cercetînd cu multă curiozitate și luare aminte“.
Cu ce se aleg concret oamenii în momentul în care participă la cursuri pentru adulți (creative sau nu)? Dacă au șansa în-tîlnirii cu un antrenor adevărat, se aleg cu altă viață – din acelea posibile ale lor –, în care se simt mai bine, sînt mai inteligenți, mai creativi, mai curajoși, mai făptuitori și mai fericiți. În liceu, un coleg a scris că enigma Otiliei e că Felix a dormit cu ea și a lăsat-o cum era. Adesea e și enigma unei situații de așa-zisă învățare. Mult zgomot, mult plastic, multă suficiență zglobie – cu vorbele domnului Pleșu. Mai bună e tăcerea unui idiot (sic!) atent și încrezător, respectuos și admirativ, ponosit, dar prinț!
Cum știi că învățarea s-a produs? Învățatul se apucă el să îi învețe pe alții ce a învățat.
Magda Bunea a fost implicată în activități de învățare cu adulți din 2005, ca trainer în comunicarea în organizații și între organizații, apoi, din 2007, a început și o practică serioasă de coaching, folosind un nou format de învățare: nest-working.
