Ostracizarea online ca dilemă liberală
Pentru cei care se ocupă cu studiul istoriei sau filosofiei politice, asocierea dintre nașterea democrației și Antichitatea grecească (cu toate că, la rigoare, poate că majoritatea se gîndesc, mai degrabă, la o scurtă perioadă din istoria Atenei) este un adevărat loc comun. Deși radical diferită pe alocuri de ceea ce numim, în prezent, o organizare democratică a vieții societății, vechii greci nu doar că și-au pus amprenta semantică asupra unui sistem politic devenit astăzi dominant în lume, ci au pus și bazele unor instituții (înțelese aici ca sisteme de reguli care stau la baza interacțiunilor dintre indivizi) care au trecut testul timpului. Spre exemplu, ne raportăm astăzi la idei precum cea conform căreia o parte a puterii politice trebuie să fie delegată către demos ori că o organizație care dorește să-și exercite în mod legitim puterea trebuie să o facă doar cu consimțămîntul celor asupra cărora urmează să dețină autoritatea, ca fiind de la sine înțeles, parte a unui joc politic care nu se poate desfășura altfel decît luînd în calcul valori politice precum libertatea individuală și egalitatea în fața legii.
Nu toate instituțiile democrației antice grecești au trecut însă acest test al timpului, cel puțin dacă ne uităm la mecanismele prin care puterea se exercită în mod formal în relație cu cetățenii în zilele noastre. Spre exemplu, anticorpii instituționali (imperfecți și failibili uneori, desigur) pe care democrațiile moderne îi au la dispoziție pentru a ține în frîu potențialele pericole la adresa stabilității și a bunei funcționări a sistemului presupun, printre altele, principiul separării puterilor în stat, organizarea regulată de scrutine electorale cu ajutorul cărora liderii cu tendințe tiranice pot fi îndepărtați în mod pașnic sau formarea de coaliții parlamentare care pot ține în frîu partide cu tendințe autoritariste sau toxice. Nici una dintre aceste arme democratice de autoapărare nu presupune însă extirparea acestui pericol din corpul politic al societății, fie pentru o perioadă limitată de timp ori pentru totdeauna.
În secolul al V-lea î.e.n., lucrurile stăteau însă diferit în Atena democratică, unde lupta împotriva potențialilor demagogi sau tirani lua uneori forma ostracizării. Numele procedurii provenea de la „ostrakon”, aceasta reprezentînd bucata de ceramică, cochilia de scoică sau roca pe care cetățenii atenieni puteau, o dată pe an, să scrie numele celui pe care îl considerau o amenințare pentru cetate. În ciuda faptului că pe parcursul secolului în care ostracizarea a fost în vigoare cunoaștem doar zece cazuri confirmate dincolo de orice dubiu, dacă cvorumul și numărul de voturi necesare erau atinse chiar și politicieni de talia lui Temistocle puteau fi expulzați din Atena pentru o perioadă de zece ani. Spre deosebire de alte forme de exilare politică însă, ostracizarea nu presupunea și pierderea cetățeniei ori a proprietății, iar cel ostracizat își păstra statutul social.
În epoca digitală
Deși nu mai este o unealtă instituțională folosită într-un cadru politic formal, ostracizarea a rămas o referință cît se poate de uzuală în limbajul nostru de zi cu zi, avînd totuși cîteva diferențe notabile. De pildă, dacă ar fi să ne concentrăm asupra ostracizării online, putem distinge între cel puțin două sensuri în care acest termen este folosit. Pe de-o parte, dacă ne uităm la unele publicații recente din zona științelor sociale, vedem cercetătoare și cercetători care analizează impactul pe care ostracizarea online care se petrece pe varii platforme de social media îl are asupra adolescenților care îi cad victime. În sensul acesta, ostracizarea online devine echivalentă unor strategii de marginalizare a unor tineri pe baza unor criterii variate și cu un impact deseori notabil cu privire la dezvoltarea psihologică a acestora. Pe de cealaltă parte, dacă ne uităm cu bagajul conceptual al filosofiei, termenul mai poate fi folosit și ca trimițînd la o serie de practici sociale (uneori avînd chiar și o componentă instituțională) menite să sancționeze moral sau politic exprimarea unor idei care contravin valorilor unui grup.
În cazul articolului de față, interesul meu rezidă într-o discuție pe marginea celui de-al doilea sens al ostracizării online, iar scopul meu va fi acela de a clarifica limitele unei analogii cu ostracizarea din Atena antică și de a argumenta în sprijinul ideii conform căreia, pentru cineva care împărtășește, asemeni mie, niște angajamente moral-politice liberale, aceasta ne pune într-o situație dilematică.
Dacă vechii greci aveau bucățile de ostrakon pe care puteau scrie numele celui pe care îl doreau expulzat din cetate, utilizatorii platformelor și rețelelor sociale din prezent au la dispoziție o gamă variată de strategii la care pot apela atunci cînd își doresc să ostracizeze pe cineva. Cazuri celebre dau naștere unei avalanșe de postări pe Facebook, meme cu un scop satiric, vlog-uri pe YouTube sau mici clipuri pe TikTok și e-mail-uri către organizații precum Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării. La fel ca în cazul atenienilor din vremea lui Pericle, platformele sociale pun la dispoziția simplilor utilizatori o întreagă arhitectură instituțională în care pot trage la răspundere persoane influente cu scopul de a sancționa moral, politic sau juridic anumite derapaje, de a boicota anumite idei exprimate de acestea, de a afecta interesele economice ale autorului respectivului derapaj ori, în unele instanțe, chiar de a „exila” digital respectiva persoană prin raportarea unor postări sau chiar prin petiții menite să ducă la dezactivarea contului acesteia de către compania care operează respectiva platformă.
Așadar, platformele sociale ne pun la dispoziție niște unelte facile care ne permit o mai mare participare la viața cetății și, în cele mai multe cazuri, respectivele unelte sînt cu atît mai importante cu cît vin în ajutorul celor aflați într-o poziție politică sau epistemică mai vulnerabilă. Lipsa de putere în relație cu un influencer sau cu un actor politic clasic poate fi compensată cu o memă și cu o postare virală care reușește să atace sau să schimbe o narațiune dominantă cultural despre, de pildă, statutul unor minorități discriminate. Cu toate acestea, nu trebuie să uităm de pericolul pe care apelul la ostracizarea online îl deschide, ținînd cont de stimulentele pe care viața în mediul online ni le oferă în conjuncție cu impactul pe care emoțiile morale îl au la adresa modului în care interacționăm cu ceilalți. Ultragierea morală, abuzul de limbaj moral pentru a ne îmbunătăți status-ul social sau în scopul dominării adversarului, ori semnalizarea virtuților („progresiste” și „conservatoare” deopotrivă) ocupă deja un loc important în filosofia și antropologia morală contemporană, însă o discuție in extenso a acestora în contextul ostracizării online ar depăși limitele acestui articol.
De aceea, vă propun să ne întoarcem mai aproape de scopul articolului. Spuneam anterior că, pentru un liberal, ostracizarea online vine la pachet cu o dilemă importantă. Concret, consider că o poziție privitoare la corectitudinea acestei strategii presupune, de fapt, o discuție pe marginea a două drepturi fundamentale pentru un liberal: cel la liberă exprimare (al persoanei care urmează să fie ostracizată) și la liberă asociere (din parte celor care doresc să ostracizeze pe cineva).
Luînd în considerare limitele libertății de exprimare (posibilitatea ca unele afirmații să conducă la vătămarea fizică a unei persoane/categorii de persoane) și pericolul tiraniei majorității, o soluție pe care aș dori să o schițez ar pleca de la premisa că ar trebui să analizăm cu atenție detaliile relevante ale fiecărui caz.
Să presupunem, de pildă, că un politician cu un grup de susținători dedicați și agresivi le spune acestora că ultimele alegeri au fost fraudate și că singura soluție pentru a-și apăra țara este o insurecție, ori că un vlogger cu un grup de urmăritori format preponderent din băieți adolescenți nu doar că banalizează, ci chiar face apologia agresării sexuale a minorelor într-o țară în care violatorii scapă deseori nepedepsiți. Ostracizarea online, în asemenea cazuri, pare perfect legitimă într-un cadru liberal în virtutea faptului că persoanele în cauză se situează, dacă nu peste, cel puțin în preajma limitelor legitime ale libertății de exprimare. Pe de cealaltă parte, de pildă, în nenumărate contexte academice ostracizarea online nu reprezintă nimic altceva decît o tiranie a majorității care ia forma unei ghioage epistemice.
Totuși, o sumedenie întreagă de cazuri se află, mai degrabă, într-o zonă gri a spectrului pe care l-am schițat anterior și, de aceea, poziția liberalului este deseori una inconfortabilă. Prezumția în favoarea libertății despre care vorbea Adam Smith ar trebui să însemne, de fapt, o prezumție în favoarea ambelor tipuri de libertate: aproape orice discurs trebuie să fie tolerat în spațiul public sau în spațiul privat virtual în conformitate cu regulile de utilizare ale respectivei platforme, însă, în același timp, prima facie, nu este nimic iliberal în a te asocia cu alți indivizi în scopul de a sancționa derapaje morale care, chiar dacă nu produc o vătămare clară/imediată a cuiva, constituie o încălcare a demnității acestora.
În fond și la urma urmei, dreptul la liberă exprimare nu presupune o datorie corelativă din partea cuiva (în special din partea unei companii private) de a ne găzdui ideile ori de a ne oferi acces la un public. Ideea aceasta devine cu atît mai clară cu cît (făcînd abstracție de statele totalitare, desigur) observăm că ostracizarea online, chiar și atunci cînd se soldează cu exilarea digitală a cuiva de pe o platformă, nu conduce și la dispariția libertății de exprimare a unui individ. Arhitectura mediului virtual, deși face mai facilă ostracizarea decît în Atena Antichității, pune la dispoziție o sumedenie întreagă de oaze și debușee potențiale pentru „exilați”.
Radu Uszkai este asistent universitar în cadrul Departamentului de Filosofie și Științe Socioumane, ASE București, și membru al Centrului de Cercetare în Etică Aplicată, Universitatea din București.
