Ortopraxie

Publicat în Dilema Veche nr. 192 din 15 Oct 2007
Dilema veche la Timpul prezent   Ce vrei să te faci cînd vei fi mare? png

Am auzit şi de la alţii; mi s-a întîmplat şi mie. Cînd, plină de aşteptări, poate prea roz idealiste, am intrat într-o biserică, tatonînd tema credinţei, am dat peste o atmosferă mai curînd birocratică. Din toate colţurile, mă pîndea o disciplină încruntat-mieroasă căreia îi ignoram cu totul pretenţiile. Femeia de la pangar, doamnele din comitet, enoriaşele cu vechime erau cu ochii pe orice nou-venit. Te îndrumau mai dulce ori mai aspru, dar întotdeauna magisterial, unde şi cum să stai, în ce ordine să săruţi icoanele, pe ce scaune să nu te aşezi; îţi dădeau pernuţa pe care să îngenunchezi, basmaua cu care să-ţi acoperi capul, ordinul să nu cumva să stai în partea dreaptă a bisericii, senzaţia că nu eşti mai niciodată în regulă. O vreme am considerat că toate aceste exigenţe ţin totuşi, în formalismul lor, de ordinea rituală; m-am supus aşadar cu conştiinciozitate şi chiar cu entuziasmul nou-venitului. A le împlini cît mai corect, cît mai abundent mi se părea că îmi sporeşte capitalul de credinţă. De la o vreme am simţit totuşi că acest balet pios - atît de strict codificat şi controlat, atît de sieşi suficient şi muţumit de sine - e stingheritor. Noroc că am întîlnit şi alte variante de comportament bisericesc. Predicile părintelui Galeriu şi dăruirea ceremonială cu care slujea, armonia artelor liturgice, de tradiţie bizantină, pusă fără greş în operă la Stavropoleos, mi-au sugerat, viu şi efectiv, ceea ce aflasem pe cale livrescă şi aşteptasem în zadar, pînă atunci, să întîlnesc. Anume că geometria ritualului liturgic îi cuprinde pe credincioşi într-o vastă mişcare de ordin simbolic; că formele rituale - conştient împlinite - îi fac să colaboreze cu tagmele angelice la liturghia tuturor treptelor lumii, că îi fac să participe sacramental la unitatea Celui care se împarte tuturor. Fără această concordanţă - pe care credinciosul o are de actualizat în sine însuşi, în persoana lui, amplificată de comerţul cu transcendentul - nici ritualul, nici credinţa nu-şi pot da măsura. Căci, ştim cu toţii, credinţa cuplează văzutul la nevăzut, te lansează pe drumul vertical, dincolo de tine însuţi, face să vibreze un acelaşi acord pe diferitele niveluri ale realului, de la interioritatea cea mai adîncă şi pînă în înălţimea Celui în care crezi. Cultul pentru formă La începutul căutărilor mele, dădusem aşadar peste varianta cea mai benignă, poate, de ceea ce se numeşte ortopraxie: atenţia dedicată preponderent, dacă nu exclusiv, formei, algoritmului, practicii exterioare - presupuse unice - în care trebuie să îţi profesezi credinţa. Ortopraxia nu e "vinovată" că acordă grijă formelor (rituale, doctrinare, morale etc.), căci formele sînt, în acest domeniu, receptaculul unui conţinut nelimitat, manifestabil tocmai între limitele lor. (Hermeneutul care caută sensul, Duhul, într-un text nu desfiinţează litera care l-a pus pe urma lui.) Ortopraxia e contraproductivă fiindcă e cult pentru formă, decretată a fi suficientă ca să-ţi realizezi credinţa. La limită, ortopraxia înseamnă credinţa în contradicţie cu ea însăşi. Căci în loc să te lanseze spre celelalte trepte ale realului, te priponeşte în conturul strîmt al unor "proceduri" cît se poate de vizibile şi uşor de cuantificat (cîte mătănii, cîte rugăciuni, cîte fapte bune, cîtă bibliografie a domeniului parcursă şi mînuită). Fără a-ţi dezmărgini fiinţa, credinţa devine un fel de posesiune, umflînd confortabil eul, învestind pulsiunile individuale - rele sau bune - cu o nelegitimă respectabilitate transcendentă. Sigur pe credinţa achiziţionată, individul se poate simţi îndreptăţit să devină reprezentantul celor sfinte, să vadă lumea drept teritoriul unde îşi va exercita autoritar milostenia, fapta bună, norma religioasă. C.S. Lewis pomenea de privirea hăituită a celor spre care se îndreaptă grija unor doamne ortopracticante. Nu acuză Christos tocmai "făţărnicia", care, înainte de a fi discrepanţă între interior şi exterior, este cult al suprafeţelor, idolatrie a formelor reduse la ele însele, interdicţie de a le străbate, de a le transcende? Componenta profetică a religiilor combate tocmai această tendinţă de instalare în algoritmul previzbil al credinţei, în instituţiile, dogmele, practicile, autorităţile sedentarizate ale tradiţiei. Profetul, misticul, sfîntul insuflă acestor forme noutatea perpetuă a transcendenţei sau le zdruncină sau le zdrobeşte cîteodată. "Ajunge! M-am plictisit de sărbătorile voastre!" - tună Yahve prin gura profeţilor Isaia, Ieremia, Osea. Într-o variantă mai acută, ortopraxia poate deveni dictatură, nu depăşire a individualului, a particularului, a regionalului. Poate conduce la refuzul divinului sub orice altă formă decît cea care îţi aparţine, care te reprezintă. Divinul însuşi, nu numai semenii, trebuie să se conformeze rubricilor tale pioase. "Dacă ne gîndim la uşurinţa cu care o Ťortodoxie» religioasă (Ťînţelesul credinţei») se transpune în Ťortopraxie» (cod de practici socio-rituale)" - spunea André Scrima - "nu ne vom mira că fanatismul se insinuează chiar şi acolo unde nu se bănuieşte. Continuînd, vom remarca dificultatea încă frecvent prezentă de a-l situa în universul nostru familiar pe Ťcelălalt»: a-l expedia ca Ťstrăin», Ťpăgîn», Ťexotic» rămîne încă cea mai simplă cale de a nu ne preschimba noi înşine la faţă." Fundamentalismul, cea mai dură formă de ortopraxie Mi se pare că varianta cea mai dură de ortopraxie (şi de ipocrizie) în domeniul credinţei este fundamentalismul agresiv, fanatic. Căci, pe de o parte, el vrea să desfiinţeze transcendenţa: are pretenţia să organizeze lumea de dincolo, desăvîrşită, chiar aici pe pămînt, în societatea pe care el o domină şi o reglementează în amănunţime. Nu transformarea lăuntrică a persoanelor îl interesează, ci respectarea - impusă din afară, eventual cu forţa, la nevoie prin violenţă - a unei ideologii şi a unei practici ce rezultă din interpretarea simplistă, schimonositoare a Textului sacru, a tradiţiei. Fundamentalismul transformă hermeneutica în poliţie, credinţa în univers disciplinar. Pe de altă parte, el uzurpă universalul, divin şi uman, substituindu-i particularităţile propriei ideologii. Dacă se pot spune multe împotriva reducerii credinţei la exterioritate nu înseamnă că trebuie să adîncim o nelegitimă dihotomie, plasînd credinţa exclusiv pe talerul interiorităţii ori al domeniului privat. Evident, interioritatea joacă în credinţă rolul decisiv. Acolo, în adîncul omului, credinţa se poate adresa lui Dumnezeu "care este în ascuns", în misterul lui ilimitat; acolo, omul îşi descoperă propria ilimitare, propriul "abis" care răspunde abisului divin. Însă credinţa nu şi-ar realiza măsura dacă nu ar asuma întregul realului, interioritatea ca şi exterioritatea lui, alteritatea radicală spre care tinde şi povara faptei de fiecare zi. Înlăuntru se întîmplă evenimentele care lărgesc fiinţa pînă la statura ei universală; dar această transformare se "verifică", se pune la încercare în ciocnirea cu realul pedestru al exteriorităţii. Meister Eckhart îşi sfătuia ascultătorii să părăsească starea de contemplaţie cea mai înaltă, dacă ştiu că în preajmă e un bolnav pe care l-ar întrema o supă, şi să-i ducă farfuria cu fiertură. Omul credincios nu îşi poate scinda fiinţa între interior şi exterior, între privat şi public. Efortul lui lăuntric se reflectă oricum în manifestările sale din domeniul comunitar sau public; materia socială şi istorică care îl înconjoară trebuie (sau ar trebui) oricum asumată în conştiinţa şi în fapta lui. De la începuturile modernităţii, noile imagini ale lumii au relegat divinul într-o tot mai îndepărtată transcendenţă. Pornind de aici, societăţile occidentale şi-au pierdut treptat caracterul de lumi întemeiate şi gestionate de principii religioase. Or, această transformare a afectat nu numai organizarea socială, ci şi mentalul omului occidental. Pe de altă parte, nici măcar comunismul nu a putut totuşi dezrădăcina dimensiunea religioasă dinlăuntrul omului şi nici chiar din societate, deşi religia era strict limitată la spaţiul bisericilor. Se ştie că, în ţările Europei Centrale, Bisericile şi adeziunea la creştinism au contribuit chiar la căderea regimurilor totalitare. Trăirea cea mai interiorizată a credinţei nu se poate dispensa de manifestare, de faptă, de influenţă publică - lucru din ce în ce mai mult recunoscut chiar în Europa postmodernă. Dar bunul raport între interioritate şi exterioritate, între nevăzutul nemărginit, căruia i se adresează credinţa şi manifestările religiei, antrenează cîteva consecinţe, determină, cred, un stil. În primul rînd, ceea ce ţine de religie - adevăr, doctrină, practică, atitudine publică - nu este de impus celuilalt, ci de propus. De propus cu discreţia, dar şi cu rigoarea unui adevăr ce nu îţi aparţine, care nu e o posesiune individuală, ci un principiu ce se oferă în libertatea conştiinţei fiecăruia. Bisericile creştine militează astăzi, cel puţin în discursul public, pentru libertatea religioasă şi de conştiinţă (neredusă la adepţii lor). Un alt mod de a nu te lăsa cotropit de ortopraxie constă, cred, în respectul pentru religia celuilalt, pentru modurile lui de a se orienta spre transcendent şi de a-şi practica întîlnirea cu el. Căci a accepta validitatea altor forme religioase te fereşte de idolatrizarea propriilor forme de credinţă, te ajută să le percepi ca vectori, nu ca algoritmi în sine suficienţi. Dar respectul pentru religia celuilalt sau pur şi simplu toleranţa faţă de alte credinţe riscă, la un moment dat, să devină ele însele formalism, ortopraxie a democraţiei, simplă corectitudine politică, dacă nu ai cunoaşterea rădăcinilor spirituale ale culturii în care trăieşti. Căci nu vei mai şti ce respecţi în celălalt. Îi vei înţelege tot atît de puţin religia ori cultura pe cît de puţin le înţelegi pe ale tale. Una dintre cele mai logice şi mai eficace reacţii ale Occidentului împotriva fundamentalismului islamic este tendinţa de a reintroduce în educaţie religia ca fapt de cunoaştere, de cultură. E de evitat însă, cred, predarea religiei ca ortopraxie (cum i-a fost înfăţişată, de pildă, la şcoală băiatului meu).

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Județ sub teroarea urșilor și a șerpilor. Localnicii dintr-un municipiu se tem de trei zile să iasă din case VIDEO
Urșii au dat iama în mai multe zone locuite din Vâlcea. În reședința de județ, într-un cartier al orașului, fiarele au ajuns să se plimbe pe străzi, iar o familie s-a trezit cu un șarpe în casă.
image
De ce a „înghețat” la nivel ridicat prețul legumelor românești. Explicațiile unui fenomen neobișnuit
Legumele românești se vând la fel de scump ca la începutul sezonului, iar obișnuita pantă descendentă nu se face simțită ca în alți ani. De peste două săptămâni, prețurile la tarabe au înghețat, la propriu
image
Teoriile conspiraționiste și reticența la vaccin anulează un secol de cercetare medicală. Ce boli grave revin în forță
Medicii trag un semnal de alarmă și dau de înțeles că din cauza reticenței la vaccinare riscăm să anulăm aproape un secol de cercetare medicală. Boli care erau ținute în frâu, unele aproape eradicate, se întorc amenințător, făcând victime, tocmai fiindcă găsesc teren propice.

HIstoria.ro

image
O tentativă de sinucidere în închisoarea Pitești: Povestea dramatică a lui Nicolae Eșianu
Nicolae Eșianu s-a născut la Cluj în 1923. Tatăl, director la Banca Ardeleană, iar mama, profesoară. Școala primară o face la Sibiu și apoi Liceul Militar la Târgu Mureș. În 1942 își dă bacalaureatul la Liceul Gheorghe Lazăr din Sibiu.
image
Războiul aerian împotriva Germaniei
Pe la mijlocul anului 1943, soarta războiului s-a întors în favoarea Aliaților atât în Europa, cât și în Pacific. Informațiile ULTRA au jucat un rol extrem de important în războiul aerian deasupra Germaniei.