Orice naş îşi are naşa
Am început să pariez politic din 2012. Eram la o emisiune la România TV, la sfîrșitul lui iulie, și am avansat procentul participării la vot: 47-48%. Au rîs de mine Marius Pieleanu și un demnitar PSD. A doua zi aveam confirmarea. M-am mirat și nu prea. Cînd intrasem în secția de votare, numărul participanților mi-a sugerat rezultatul. Nici prea-prea, nici foarte-foarte. Mai degrabă sub medie.
Doi ani mai tîrziu, mi-am luat inima în dinți și, în august, am pariat pe Klaus Iohannis: 53%-47%. Nu am fost deloc departe de adevăr, în ciuda faptului că un strălucit sociolog etilic m-a îngrămădit în categoria „pufoșilor“. În 2016 am dat două rezultate corecte: victoria lui Trump în fața lui Hillary (nu în fața lui Sanders, dar asta-i altă poveste!) și victoria zdrobitoare a PSD-ului, atît la locale, cît și la parlamentare. Mulți dintre amici îmi datorează tone de bere. Pentru că, în general, pe asta am pariat. Menționez că nu am înțeles Brexit-ul…
Hai să explic cum am făcut, ca să nu creadă lumea că sînt un soi de Pampon, din D’ale carnavalului. Eu mă uit în stradă, observ lumea, ascult ce vorbește cetățeanul anonim, atunci cînd vorbește neîntrebat. La fel și în America. Dincolo de pălăvrăgeala ziarelor, de minciuna mare cît hotelul Ritz, am observat profunda neliniște albă a clasei de mijloc, căreia Hillary și Partidul Democrat nu i-au acordat atenție nici cît negru sub unghie. Eroarea partidelor românești, bîlbîiala, indolența lor, nepăsarea față de problemele populației, toate astea traduse într un discurs aiuristic, dacă nu nerușinat, mi-au indicat, cu destulă precizie, încotro e bătaia peștelui. Cine nu are „omul“ în centrul preocupărilor politice e condamnat la o înfrîngere rușinoasă. Cămașa-i mai aproape de piele decît paltonul.
Acum să revenim la cestiune. Am pariat pe Marine Le Pen acum șapte luni de zile, cînd am observat, și în Franța, aceeași birocratică preocupare a partidelor principale pentru teme nepopulare, ori o problematică măruntă. Pe vremea aceea, Macron nici nu exista, iar ceilalți candidați erau ori tociți, ori inexpresivi, ori vorbăreți, ori corupți. Sigur, toți cu ștaif franțuzesc, care sună mai bine decît cel american sau, vai!, dîmbovițean. Macron s-a născut din profunda criză a politicii de cadre (o boală mondială, după părerea mea) ca soluție-minune. Iar dna Le Pen a dat cu bîta-n baltă, prezentîndu-se la confruntări nu numai nepregătită, în fața unui public cu o superioară educație cetățenească, dar ca un Geoană francez. Nu puteam să bănuiesc că e atît de slabă. Și nici pe candidatul-minune nu avusesem de unde să l iau. Am greșit, dar nu pentru că am la rever o mamă Omida, ci pentru că nu am avut destule date cu care să jonglez. Mă bucur și pentru Franța, dar și pentru România. Însă numai temporar. Abia acum se aude vuietul alegerilor parlamentare și, în ciuda faptului că am greșit acum (voi plăti, conștiincios, pînă la ultima bere pariată), viitorul nu arată nicidecum bine. Eu, primul, mi-aș dori să mă înșel, dar ceea ce văd în politica de pretutindeni mă dezamăgește pînă la frică.
Florin Iaru este scriitor.
Foto: adevarul.ro
