Orașe uriașe

Publicat în Dilema Veche nr. 950 din 23 – 29 iunie 2022
image

În ultimii ani în Craiova, visul a început să se repete, s-a multiplicat în episoade care derulau cu mici modificări aceeași temă, s-a ramificat și și-a întins prelungirile în sus ca o iederă, bine agățată de zidurile unei case vechi și aproape părăsite, printre spațiile dintre cărămizi, unde mortarul se uscase, se fărîmițase și începuse să se scurgă, lăsînd în urmă rosturi goale. Spun aproape părăsită pentru că nu mai locuiam decît aparent în oraș, de-abia așteptam să plec de acolo, dădeam fuga ori de cîte ori aveam ocazia în București, eram conectat la viața Capitalei prin reviste, frecvențe fm, televizor, iar uneori îndrăzneam să merg cu mintea și mai departe, căutam țări și orașe îndepărtate, unde aș fi putut să-mi continui studiile sau pur și simplu să trăiesc și să muncesc.

Mai practic, visul meu se ocupa de realitatea imediată, dezvolta febril orașul, bulevardele se lungeau și se lărgeau, vegetația creștea vertiginos, ca în povestea cu Jack și vrejul de fasole, arborii depășeau în înălțime blocurile și făceau adevărate tuneluri, lipindu-și coroanele deasupra străzilor, pe unde treceau tramvaie care de sus se vedeau mici, cît niște capete de ață multicolore. Peste noapte (la propriu) în oraș apăreau cartiere de case vechi, de fapt, aflam de existența lor, dincolo de Amaradiei, în spatele Facultății de Agronomie, zone pe unde am trecut rareori cît am locuit în Craiova și unde visul avea loc să brodeze, case cu desen franțuzesc sau neoromânesc, cu terase largi, așezate pe dealurile din jurul orașului, care trecuseră, cu tot cu pădurile de la Leamna, în spațiul citadin printr-o pensare abilă a hărții. Iar rîul, Jiul, cu apele lui joase și tulburi, părăsise periferia și fața luncii și își croia drum prin centru, printr-o albie de piatră, hașurată de arcuri de pod, așa cum îmi dorisem de cînd eram mic. Întotdeauna ieșeam în acel oraș noaptea, erau nopți de vară, cînd pe cer rămînea o lumină bleu petrol, discret dizolvată în întuneric, mergeam nestingherit și uneori intram și în case. Camerele erau și ele uriașe, de-abia le vedeam tavanele, nu aveau nimic straniu, tot timpul era un zumzet prietenos de oameni care petreceau în surdină pe terase, uneori mă întîlneam cu cîte un chip cunoscut, mă simțeam în largul meu și dimineața mă trezeam cu o stare de bine, de promisiune neclară, din viitor. Știu că am luat atunci la recitit Interpretarea viselor, dar Freud nu dădea nici o explicație clară pentru orașele care se expandează peste noapte și am umblat cu misterul pe la cîțiva cunoscuți cunoscători pînă cînd am rugat o tipă (care mergea la un psiholog) să întrebe și pentru mine care e faza cu visele mele repetitive (dacă tot te duci la Oracol și nu e foarte ocupat, n-ai putea să îl rogi ceva și pentru mine?). Tipa a fost chiar bună, a căutat momentul potrivit și a strecurat și întrebarea mea. Să vezi că-i ceva simbolic, i-am zis cînd a apărut cu răspunsul. Poate, sau nu, îți spun cum mi-a zis, e dorința de expansiune a sinelui. M-am simțit lămurit, ușurat, confirmat în nevoile mele. La puțin timp după aceea am plecat în București. Am crezut că sînt un băiat, dacă nu din, măcar de Capitală, se știe, nevoia de expansiunea a sinelui, și într-un fel curiozitatea mea a fost răsplătită. Dar cînd Bucureștiul era o mare de luminițe colorate în întuneric, la vreo 200 de kilometri de locul în care stăteam eu, era și mai mișto. Era chiar orașul unde voiam să trăiesc. Apoi printre luminițe au apărut spațiile goale, condițiile proaste livrate la preț de capitală europeană, scîrba de după promisiuni neonorate, cele din viitor, de care spuneam mai sus.

Cînd am plecat în Paris, aveam practic același sentiment de nerăbdare pe care îl avusesem înainte să ajung în București. Doar că n-am mai apucat să visez orașe uriașe, am plecat cam pe nepregătite și m-am trezit într-un oraș uriaș, nu neapărat ca întindere geografică, ci ca spațiu cultural. Parisul m-a vrăjit o dată și cred că m-ar mai vrăji încă o dată și încă o dată. M-a vrăjit pentru că i-am fost recunoscător, am luat-o de la zero, am lucrat unde alții nu se înghesuiau să lucreze, și le eram recunoscător oamenilor pentru că erau parizieni și eu eram, de fapt, un băiat de provincie, dar ei nu păreau că sesizează aspectul acesta, și le eram recunoscător și pentru asta. Am stat cîțiva ani într-un apartament minunat din Salpêtrière, dincolo de bulevard începea Cartierul Latin, prin fereastră străluceau și mai multe lumini decît în București. Dacă mă trezeam noaptea, vedeam prin ușile franțuzești cîte un trecător care străbătea bulevardul în tăcere, se oprea la Y’a Too Partoo să-și ia o doză de Cola sau o napolitană. Am încetat să mai visez orașe uriașe. Uneori, în ipostazele mele de renunțare la sine, cronicizate prin natura profesiei exercitate, mă văd întors în Paris, trăind liniștit viața altora, recunoscător celor care se poartă frumos cu mine, pînă cînd alții, nou-veniți, încep să îmi fie recunoscători că mă port frumos cu ei. La un moment dat am fost cît pe ce să ne mutăm în Houilles, am găsit o casă cu o grădină superbă, cu arbori exotici, unde voiam să îmi fac un cinema în aer liber, doar pentru apropiați. Casa era a unei familii care plecase în Africa de Vest și cerea o chirie rezonabilă. Dar acolo, în liniștea aceea perfectă, erau mari șanse să încep să mă gîndesc din nou la mine, oricîte filme aș fi văzut, nu se compara cu orașul care respira în apropiere. Parisul e singurul loc la care mă mai gîndesc uneori, dar de fiecare dată împing gîndul ăsta cît mai departe, mai e timp și pentru viitor.

Augustin Cupșa este scriitor și psihiatru. Cea mai recentă carte publicată: Marile bucurii și marile tristeți, Editura Humanitas, 2021.

Foto: Paris, Cartierul Latin (wikimedia commons)

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Calculele Coaliției. Independentul Cătălin Cîrstoiu la Capitală, împărțire politică la sectoare
Lunga căutare a Coaliției pentru un candidat care să-l învingă pe Nicușor Dan a luat sfârșit. Iar până la urmă, PSD și PNL par să se fi oprit la un independent, medicul Cătălin Cîrstoiu, favorit în rândul Puterii pentru intrarea în cursa pentru Capitală.
image
Destinul crud al Arynei Sabalenka, al cărei iubit a murit azi-noapte. Și-a pierdut și tatăl, la aceeași vârstă
O veste-șoc a lovit-o pe jucătoarea din Belarus, chiar înainte de debutul în turneul de la Miami.
image
Româncă obligată de justiție să își trimită copiii în plasament în Marea Britanie
Curtea de Apel București a hotărât ca o mamă din județul Vaslui să-și trimită copiii în plasament în Marea Britanie. Femeia este acuzată de răpire internațională de minori de către serviciile sociale din Newham, Londra, care au sesizat autoritățile române.

HIstoria.ro

image
Cât de bogat a fost Nababul?
Gheorghe Grigore Cantacuzino s-a fălit cu bogăția acumulată de-a lungul întregii sale vieți şi ne-am aștepta ca testamentul său să reprezinte o confirmare a acestui fapt.
image
Politica văzută ca obligaţie în lumea bună
E greu de crezut, dar a existat și așa ceva. În epoca pașoptistă au fost revoluţionari care și-au pus averea și propria viaţă în joc pentru a-și promova idealurile politice.