Orașe uriașe

În ultimii ani în Craiova, visul a început să se repete, s-a multiplicat în episoade care derulau cu mici modificări aceeași temă, s-a ramificat și și-a întins prelungirile în sus ca o iederă, bine agățată de zidurile unei case vechi și aproape părăsite, printre spațiile dintre cărămizi, unde mortarul se uscase, se fărîmițase și începuse să se scurgă, lăsînd în urmă rosturi goale. Spun aproape părăsită pentru că nu mai locuiam decît aparent în oraș, de-abia așteptam să plec de acolo, dădeam fuga ori de cîte ori aveam ocazia în București, eram conectat la viața Capitalei prin reviste, frecvențe fm, televizor, iar uneori îndrăzneam să merg cu mintea și mai departe, căutam țări și orașe îndepărtate, unde aș fi putut să-mi continui studiile sau pur și simplu să trăiesc și să muncesc.

Mai practic, visul meu se ocupa de realitatea imediată, dezvolta febril orașul, bulevardele se lungeau și se lărgeau, vegetația creștea vertiginos, ca în povestea cu Jack și vrejul de fasole, arborii depășeau în înălțime blocurile și făceau adevărate tuneluri, lipindu-și coroanele deasupra străzilor, pe unde treceau tramvaie care de sus se vedeau mici, cît niște capete de ață multicolore. Peste noapte (la propriu) în oraș apăreau cartiere de case vechi, de fapt, aflam de existența lor, dincolo de Amaradiei, în spatele Facultății de Agronomie, zone pe unde am trecut rareori cît am locuit în Craiova și unde visul avea loc să brodeze, case cu desen franțuzesc sau neoromânesc, cu terase largi, așezate pe dealurile din jurul orașului, care trecuseră, cu tot cu pădurile de la Leamna, în spațiul citadin printr-o pensare abilă a hărții. Iar rîul, Jiul, cu apele lui joase și tulburi, părăsise periferia și fața luncii și își croia drum prin centru, printr-o albie de piatră, hașurată de arcuri de pod, așa cum îmi dorisem de cînd eram mic. Întotdeauna ieșeam în acel oraș noaptea, erau nopți de vară, cînd pe cer rămînea o lumină bleu petrol, discret dizolvată în întuneric, mergeam nestingherit și uneori intram și în case. Camerele erau și ele uriașe, de-abia le vedeam tavanele, nu aveau nimic straniu, tot timpul era un zumzet prietenos de oameni care petreceau în surdină pe terase, uneori mă întîlneam cu cîte un chip cunoscut, mă simțeam în largul meu și dimineața mă trezeam cu o stare de bine, de promisiune neclară, din viitor. Știu că am luat atunci la recitit Interpretarea viselor, dar Freud nu dădea nici o explicație clară pentru orașele care se expandează peste noapte și am umblat cu misterul pe la cîțiva cunoscuți cunoscători pînă cînd am rugat o tipă (care mergea la un psiholog) să întrebe și pentru mine care e faza cu visele mele repetitive (dacă tot te duci la Oracol și nu e foarte ocupat, n-ai putea să îl rogi ceva și pentru mine?). Tipa a fost chiar bună, a căutat momentul potrivit și a strecurat și întrebarea mea. Să vezi că-i ceva simbolic, i-am zis cînd a apărut cu răspunsul. Poate, sau nu, îți spun cum mi-a zis, e dorința de expansiune a sinelui. M-am simțit lămurit, ușurat, confirmat în nevoile mele. La puțin timp după aceea am plecat în București. Am crezut că sînt un băiat, dacă nu din, măcar de Capitală, se știe, nevoia de expansiunea a sinelui, și într-un fel curiozitatea mea a fost răsplătită. Dar cînd Bucureștiul era o mare de luminițe colorate în întuneric, la vreo 200 de kilometri de locul în care stăteam eu, era și mai mișto. Era chiar orașul unde voiam să trăiesc. Apoi printre luminițe au apărut spațiile goale, condițiile proaste livrate la preț de capitală europeană, scîrba de după promisiuni neonorate, cele din viitor, de care spuneam mai sus.

Cînd am plecat în Paris, aveam practic același sentiment de nerăbdare pe care îl avusesem înainte să ajung în București. Doar că n-am mai apucat să visez orașe uriașe, am plecat cam pe nepregătite și m-am trezit într-un oraș uriaș, nu neapărat ca întindere geografică, ci ca spațiu cultural. Parisul m-a vrăjit o dată și cred că m-ar mai vrăji încă o dată și încă o dată. M-a vrăjit pentru că i-am fost recunoscător, am luat-o de la zero, am lucrat unde alții nu se înghesuiau să lucreze, și le eram recunoscător oamenilor pentru că erau parizieni și eu eram, de fapt, un băiat de provincie, dar ei nu păreau că sesizează aspectul acesta, și le eram recunoscător și pentru asta. Am stat cîțiva ani într-un apartament minunat din Salpêtrière, dincolo de bulevard începea Cartierul Latin, prin fereastră străluceau și mai multe lumini decît în București. Dacă mă trezeam noaptea, vedeam prin ușile franțuzești cîte un trecător care străbătea bulevardul în tăcere, se oprea la Y’a Too Partoo să-și ia o doză de Cola sau o napolitană. Am încetat să mai visez orașe uriașe. Uneori, în ipostazele mele de renunțare la sine, cronicizate prin natura profesiei exercitate, mă văd întors în Paris, trăind liniștit viața altora, recunoscător celor care se poartă frumos cu mine, pînă cînd alții, nou-veniți, încep să îmi fie recunoscători că mă port frumos cu ei. La un moment dat am fost cît pe ce să ne mutăm în Houilles, am găsit o casă cu o grădină superbă, cu arbori exotici, unde voiam să îmi fac un cinema în aer liber, doar pentru apropiați. Casa era a unei familii care plecase în Africa de Vest și cerea o chirie rezonabilă. Dar acolo, în liniștea aceea perfectă, erau mari șanse să încep să mă gîndesc din nou la mine, oricîte filme aș fi văzut, nu se compara cu orașul care respira în apropiere. Parisul e singurul loc la care mă mai gîndesc uneori, dar de fiecare dată împing gîndul ăsta cît mai departe, mai e timp și pentru viitor.

Augustin Cupșa este scriitor și psihiatru. Cea mai recentă carte publicată: Marile bucurii și marile tristeți, Editura Humanitas, 2021.

Foto: Paris, Cartierul Latin (wikimedia commons)