Omul de pe dig

În vara lui 1989 cozile la benzinăria Favorit erau atît de lungi încît se încolăceau pe cîteva străzi, nici ele scurte. Te aşezai la coadă ieri şi ajungeai la pompă mîine. Dacă voiai să nu-ţi pierzi rîndul, dormeai în maşină. Mergeai cîţiva metri, apoi stăteai cîteva minute, mai mergeai cîţiva metri şi iar stăteai. Ţi se ura. Îmi luam de citit cărţi groase şi cu toate că n-aveam carnet, porneam motorul şi străbăteam cei cîţiva metri, cînd se urnea coada. Soţia mea avea pe atunci o Lada care nu se supăra prea tare dacă-i dădeam benzină de 75 de octani, cînd se termina cea de 90 la pompă. Mergea însă cam îmbufnată şi fumega. Vine concediul. Fac rost de un bilet la vila scriitorilor de la Neptun: o cameră cu trei paturi şi trei mese pe zi. Multă lume credea că "la scriitori" mîncarea era mai bună decît la hotelurile din jur, încît la începutul sezonului apăreau în vilă şi cetăţeni nescriitori, care nu erau nici măcar rude de scriitori. Unii voiau să se laude acasă că şi-au făcut concediul acolo, alţii erau prieteni cu Omul cu biletele care pe atunci era nea Turturică romancierul. La început de sezon mai rămîneau camere goale " marea, rece, cu valuri mari, terasele din jur de-abia se dezmorţeau, iar scriitorii despre care te puteai lăuda că i-ai văzut începeau să apară de-abia în cea de-a doua serie. Pe drum, maşini puţine, mai mult camioane. Dacă te opreai undeva, să mănînci, n-aveai ce. Popasurile erau goale, în alimentare găseai cutii cu creveţi din Vietnam, sticle cu oţet, pîlnii de plastic de toate mărimile şi sare vrac. Încă nu se copseseră roşiile, aşa că ce era să facem cu sarea? La Pîine nu era pîine, ci doar pungi cu fidea şi cutii de carton cu macaroane. Am găsit pînă la urmă nişte biscuiţi înecăcioşi, nici dulci, nici săraţi, în schimb aproape la fel de tari ca pesmeţii cazoni. Cînd am ajuns la vilă, soţia mea s-a dus la bucătărie şi a cerut ceva de mîncare pentru copii, pînă la masa de seară. Nu mai ţin minte cum o chema pe bucătăreasă, dar i-a dat ce i-o fi dat. Băieţii erau mici şi răi de foame. Şi Danielei îi cam sclipeau ochii. Eu eram atît de mulţumit că aveau cafea, încît nu-mi mai trebuia nimic. Am luat două ceşti " pe una am băut-o fierbinte. Pe cealaltă am lăsat-o să se răcească şi am băut-o în tihnă, cu ochii la vapoarele din larg. Pe rafturile de la bar erau nişte sticle de whisky, de decor, umplute cu ceai şi altele cu un coniac cu un miros imposibil, Bastion. Cînd a început să se însereze, un zvon i-a adus la bar pe toţi cei din vilă. Se adusese Pepsi. De la cozile din Bucureşti, la pîine, carne, ulei, zahăr şi tot ceea se mai găsea, cînd se găsea, am trecut, în prima zi de concediu la mare, la coada la Pepsi. Înaintea mea nu erau decît vreo 20 de muşterii, oameni politicoşi şi prudenţi " aveau plase aduse de acasă pentru orice eventualitate. Ne-am dus prada în camere. La ora opt, cînd începea programul la televizor, clubul de la parter era plin. Din cînd în cînd cîte o voce în timpul Telejurnalului (la imaginile cu Ceauşescu): "De-abia aşteptam să-l văd!", "Ce bine arată!", "Nu-l filmează de aproape..." La zece noaptea, cînd s-a terminat distracţia la TVR, amatorii de bulgari au protestat fiindcă imaginea era plină de purici. Clubul s-a golit. La mesele din hol s-au pornit nişte partide de cărţi şi de remi. Pe terasă, în jurul unor sticle cu un lichid rozaliu care amintea a vin, discuţii literare, mai mult despre autori decît despre cărţile lor. De undeva de la etaj se auzea încet "Europa liberă" la un radio cu tranzistori. "Dă-l mai tare!" " strigă sincer cineva de pe terasă. Probabil însă că la etaj acest îndemn a sunat ca o provocare; "Europa liberă" a amuţit. "Degeaba! " a ricanat vocea de pe terasă. Colonelul Achim veghează!" (Colonelul Achim " sau ce grad avea el atunci " era securistul oficial al Uniunii Scriitorilor.) Pe aleile şi pe străzile din Neptun, lumină puţină şi o linişte mai degrabă accentuată de vocile celor care ieşiseră la plimbare. Ţiuiau ţînţarii şi dinspre mare venea la răstimpuri un miros de ierburi putrede şi de peşte împuţit, care n-a dispărut decît peste vreo două zile. Tot atunci au dispărut şi ţînţarii. În schimb, la vila lui Ceauşescu aflată puţin mai încolo au început să meargă aspersoarele, iar în jurul ei se plimbau nişte tineri îmbrăcaţi în costume de vară care păreau cumpărate toate din acelaşi loc. Şi dintr-odată, în magazinele de pe tot litoralul au apărut salam, brînză, chiar şi caşcaval şi uitatele măsline. În tutungerii erau de vînzare şi la vedere ţigări străine. Iar la staţiile Peco, benzina se vinde la liber. Venea Şeful! După două zile, nici alea întregi, magazinele erau din nou goale. Fusese, se spunea, o alarmă falsă. Totuşi, tinerii în costume de vară au continuat să-şi facă rondul, iar vineri, spre seară, pe faleză un cunoscut mi-a arătat cu degetul spre digul de val care pornea de la vila lui Ceauşescu şi ajungea pînă departe în mare. Spre capătul digului era un tip singur; de la distanţa aceea, părea de mărimea unei ţigări. "Îl vezi? " mă întreabă mult mai vîrstnicul meu amic. El e. Aşa face de mulţi ani în prima zi cînd vine la mare."