Om distrat, om blazat

Acum aproape o sută de ani, Walter Benjamin deplîngea sărăcirea experienţei în lumea modernă, traumatizată la ieşirea din primul război mondial. Gestul său poate să pară unui cititor grăbit cel puţin de neînţeles, dacă nu chiar nepotrivit pentru relatarea unei asemenea oribile experienţe. Dar, în doar cîteva rînduri, Benjamin ne convinge că şocurile la care ne expune societatea modernă nu au darul de a ne îmbogăţi în experienţe noi şi nici de a face din oamenii acestei societăţi nişte căutători; dimpotrivă - iar un alt mare spirit al începutului de veac XX ne-o confirmă -, omul modern, sărăcit, este mai degrabă un om blazat. Dacă pentru Benjamin sărăcirea experienţei se însoţeşte de o abundenţă neliniştitoare de idei (iar el citează moda cunoaşterilor vulgare de acum o sută de ani: astrologie, chiromanţie, gnoză etc. - unele la fel de frecventate şi azi), pentru Simmel, blazarea intervine ca o protecţie împotriva bombardamentului cu stimuli nervoşi la care este supus omul marilor oraşe. O sută de ani mai tîrziu, aceste diagnostice ale modernităţii continuă să fie pertinente; Benjamin merge şi mai departe şi adaugă presa printre cauzele pierderii reperelor noastre. Mass-media - cum elegant ne place s-o numim astăzi - acţionează în toate formele ei după acea dubla reţetă fin descrisă de autorul german: pe de o parte, informaţia transmisă - şi transmisă în pachete necorelate, după principiul noutăţii, şi nu al sensului - nu caută să fie asimilată, prin urmare să pătrundă în experienţa celui care o primeşte; dimpotrivă, ea trebuie să rămînă de neasimilat şi, prin aceasta, să-l izoleze şi pe destinatarul ei. Pe de altă parte, informaţia devine numaidecît senzaţie şi se detaşează cu atît mai mult de procesele spirituale ale reflecţiei, imaginaţiei, simbolizării, acelea care, în timp şi în mod durabil, pot crea legături între oameni. Alunecarea contemporană a informaţiei în cîmpul imaginii şi al spectacolului contribuie la acest proces de desocializare şi dezindividualizare. Dependenţa de informaţie, cu deosebire de imaginile care informează, fac din cititorii şi privitorii care sîntem nişte fiinţe tot mai izolate, aflate mereu la pîndă de noutate, de instantaneitate. Pentru noi, "adevăratele" experienţe sînt posibile astăzi doar în imediat, în ne-aşteptare, în scurtcircuitul timpului. Tradiţia încetează să răspundă misiunii sale obişnuite, aceea de a transmite experienţe, pe calea textului scris, a povestirii, a amintirii sau imaginaţiei, pentru a lăsa loc unor substitute de tradiţii comercializate la cel mai bun preţ pe piaţă; acestea trebuie şi ele trăite după imperativele consumului, adică repede şi mult, în funcţie de ofertele existente, de publicitatea care le promovează. Numai în raport cu o asemenea modificare a experienţei cotidiene putem înţelege devenirea recentă a divertismentului. El este ceea ce, în principiu, distrage atenţia de la lucrurile importante, cel care ne dă, rar şi altfel, şansa aprecierii lucrurilor mărunte, a trăirilor simple, neangajate. Atunci cînd căutăm să ne distrăm, o facem cu acest gînd: să ne rupem o clipă de rutină, să ieşim din ritmul circular al vieţii de zi cu zi, să fugim undeva departe, în căutare de experienţe noi. Un gînd "unic", pe care însă îl au milioane de oameni în acelaşi timp cu noi, fugind şi ei înspre aceleaşi destinaţii "exotice"... Numai că divertismentul nu mai e de mult ceva care să se afle la dispoziţia noastră, ca semn al unei libertăţi de care am beneficia în mod democratic. O arheologie a lumii moderne ne-ar îngădui, poate, să înţelegem de ce timpul liber, timpul vacanţelor, al pretinselor evadări, este şi timpul cel mai luat în posesie de mecanisme economice asupra cărora nu avem nici un control. Ştim asta, dar o ştim cu o cunoaştere difuză şi nesigură; o ştim, pentru că încercăm să ieşim tot mai mult şi din ritualurile prescrise ale timpului pentru sine, în căutare de senzaţii tari, de adrenalină, de experienţe pur individuale, radicale. Însă o ştiu şi aceia care, zi de zi, prin toate canalele reale şi virtuale, directe şi subliminale, lucrează pe brînci pentru a produce noi oferte de experienţe inedite, unice. Va trece cu siguranţă mult timp pînă vom înţelege, blazaţi precum omul lui Simmel, că noutăţile zilnice nu aduc mai nimic nou în viaţa noastră, că într-o democraţie de masă şi o societate de consum nu mai e nimic inedit şi unic; în fine, că timpul nostru liber şi experienţele noastre cele mai intime şi pretins irepetabile sînt materia cea mai de preţ în strategiile promoţionale şi de marketing ale noilor producători de sens şi de subiectivitate.