Oftica
Una dintre modalităţile cele mai simple pentru a lua pulsul ofticii la români este citirea comentariilor de pe ediţiile online ale ziarelor. Aici, oftica – această boală 100% românească – este la ea acasă, ba chiar mai mult decît atît: dă pe-afară, musteşte şi se-nteţeşte, alimentată egal şi cotidian de bălegarul nr. 1 al forumurilor: anonimitatea.
De ce este oftica „100% românească“? Pentru că, scuzaţi, în alte locuri există invidii (sau gelozii) – care sînt sentimente, la o adică, respectabile (deşi nerecomandabile!), au pedigree, au o anumită măreţie (în micimea lor…), au inspirat opere literare etc., etc. În plus, invidia e – ca să zic aşa – „gradul zero“ al condiţiei umane: invidiezi pentru că vrei să ajungi şi tu acolo unde a ajuns ăla pe care îl invidiezi! (Şi gelozeşti pentru că vrei să ai numai tu ceea ce vor şi alţii…) Invidia, aşadar, e un defect „constructiv“, un stimulent social – un fel de junghi în coasta Boacii şi o tiflă arătată norocului: dacă ăla poate ajunge acolo, de ce eu să nu?! Vreau ceea ce are el (maşină, casă, carieră, amantă…) – dar, nici într-un caz, nu mi-aş dori să nu mai aibă de nici unele, că n-ar mai avea nici un haz: cum să-mi doresc ceva ce nu mai are nici el?? Invidia e incluzivă, se bazează pe ideea de a adera la acelaşi club, în timp ce oftica e excluzivă – să nu mai fie nici ăla în club, cîtă vreme eu nu pot intra!
Invidia, deci, e un sentiment UE; oftica e tot ceva UE, dar cu „m“ în faţă. În afară de Amor, există un domeniu în care sentimentele sînt exacerbate, dau în clocot şi se poate ajunge la omor deosebit de grav: Arta. Artiştii sînt, se ştie, acei indivizi „de excepţie“, care întăresc regula că nu toţi avem ceea ce au unii – adică talent… Asta e, nimeni n-a spus că trăim într-o lume egală, iar Dumnezeu nu este – totuşi – primul democrat. Dar conştiinţa acestui fapt nu calmează – aşa cum s-ar cuveni, rezonabil vorbind; aş: cu cît îţi dai seama mai mult de această chestie, cu cît realizezi că nu şi nu, poţi să stai şi-n cap şi nu poţi scrie ca (punem cazu’) Cărtărescu, cu-atît oftica ia amploare. Ea creşte, bibicule, ca calomnia şi pîrjoleşte, năică, ca (evident!) vitrionu’… Oftica seacă la inimă şi mănîncă ficaţii. Şi, după ce termină, pe rînd, toate organele, se mută la creier – iar acolo, pac, fandacsia-i gata! Succesul e o conspiraţie, iar premiile, cu cît sînt mai multe, cu-atît sînt mai suspecte: cum să crezi că „restul lumii“ ar şti ceva, cînd tu ştii mai bine!?!
„Cazul Mungiu“ poate servi, aici, de exemplu. Am avut perversitatea (mai precis: masochismul) să citesc, metodic, mai tot ce s-a scris pe forumuri în legătură cu 4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile… În corul de laude revărsate atunci, imediat după Cannes, înjurăturile – trădînd, cu candoare, oftica pură şi simplă – erau mai curînd stinghere şi, mai ales, rapid sancţionate de corul „oamenilor de bine“; asta era, să-i zic aşa, „cenzura patriotică“. Odată cu apropierea decernării Globurilor (unde 4, 3, 2 era nominalizat la categoria „Cel mai bun film într-o limbă străină“), febra creştea – idem, şi oftica. Faptul că nu a primit, pînă la urmă, Globul (care s-a dus, şmechereşte, spre franco-americanul Le Scaphandre et le papillon: film „într-o limbă străină“, nu?) şi, mai ales, că nu a fost nici măcar nominalizat la Oscaruri a însemnat un chiot asurzitor de victorie printre ofticoşi: V am spus noi că nu e bun de nimic??, au clamat cei care, în forul lor interior, ştiu bine că un Glob sau un Oscar e mai „slab“ – într-o ierarhie absolută – decît un Palme d’Or…
Cine sînt, aşadar, ofticoşii? În primul rînd, cei din breaslă, pentru care regimul de anonimat al comentariilor online este mană cerească. În al doilea, cei siguri de verdictele lor, care au decis, cînd l-au văzut, că 4, 3, 2 este „un film prost“ şi pe care nici o instanţă din lume nu i-ar putea convinge de contrariu. În al treilea, în fine, veşnicii Gică-contra, care strîmbă din nas la orice este lăudat, c-aşa vrea muşchii lor. Ei sînt copiii săraci şi septici ai plebei contestatare – inşi care, dacă n-ar fi existat, comunismul i-ar fi inventat. Şi, de fapt, chiar i-a inventat: ofticoşii sînt produsul egalitar prin excelenţă – cei cărora elita le stă în gît, drept care-o scuipă…
Păi, pe bune acum, ce altceva să facă?! V am spus doar: numai tuberculoza este internaţională; oftica este românească.
(apărut în Dilema veche, nr. 208, 9 februarie 2008)
