Ofsaid trist şi amuzant, cu morţi şi răniţi

Mult mai puţin cunoscut publicului decît Top 300, dar aproape la fel de interesant, anual se întocmeşte un clasament al celor mai vizionate emisiuni TV, pe toate canalele. În paranteză fie spus, pentru că destui se întreabă cum se măsoară audienţa, iată pe scurt sistemul. În primul rînd, se selectează subiecţii după criterii sociologice similare celor ale sondajelor. Cu acordul acestora, li se instalează un dispozitiv (peoplemeter) care, măsurînd frecvenţele, comunică, în timp real, pe ce canal TV se află televizorul respectiv. Astfel, audienţele pot să fie - şi chiar sînt - calculate la nivelul fiecărui minut. Rapoartele respective sînt analizate de către fiecare beneficiar în parte, se trag concluzii şi se iau măsuri. Cel puţin teoretic. Sigur, televizorul meu poate să se afle pe un anumit canal, dar eu să fiu la baie, în bucătărie, ori să vorbesc la telefon. Mai mult, a urmări un program nu înseamnă neapărat că-mi şi place (detaliu care însă îi lasă reci pe cumpărătorii de publicitate, important pentru ei este să le văd reclamele). Dar marjele de eroare şi de relativitate sînt universal acceptate. N-am inventat noi sistemul. Dacă ne aruncăm ochii pe topul anului 2005, vom descoperi aşa: 9 dintre primele 10 programe, în ordinea descrescătoare a audienţei, 17 din primele 25 şi 21 din primele 50 au fost... - aţi ghicit oare?... - meciuri de fotbal. Internaţionale, în covîrşitoarea lor majoritate. Mai jos în clasament fotbalul se răreşte, pentru că... n-au prea mai fost alte meciuri de calitate. La transmisiile acestora se mai adaugă, în Top 100, 6 emisiuni de sport, tot despre fotbal, aducînd procentul "sportului-rege" la 35% dintre programele de succes. Pe locul 2 - de data asta sigur aţi ghicit - se aşază emisiunile care - cum spune tata - exploatează suferinţa umană. Vin unii care au o durere sau o supărare, noi le dăm sfaturi - competente sau nu -, dacă sînt certaţi, încercăm să-i împăcăm şi, în cele mai fericite cazuri, le oferim un ajutor concret, material, medical sau de altă natură. 31% din top. Prima emisiune de ştiri apare abia pe locul 30 şi sînt 23 în total. Divertismentul a infiltrat cu modestie 10 prezenţe în primele o sută de programe, care se completează cu... un meci de handbal feminin din campionatul mondial. Lipseşte ceva? Păi, ar cam fi. Nici o emisiune de tehnică şi/sau ştiinţă, nici un program economic/financiar, nici un reportaj/anchetă, nici o emisiune de cultură (horribile dictu!) şi - atenţie - nici un talk-show al nimănui, pe nici o temă, pe nici un canal, nu au penetrat topul primelor o sută de programe de interes pentru marele public. Ba nici măcar Top 250, în care primul şi singurul film s-a strecurat pe locul 198, iar un rătăcit episod al unei biete unice telenovele - pe 241! Să recapitulăm cît mai avem mintea clară: 35% fotbal, 31% suferinţa altora, 10% divertisment, 23% ştiri, 1% altceva. Similar se întîmplă lucrurile şi pentru presa scrisă, căci cele două cotidiene naţionale de sport se plasează pe locurile 3 şi 4 la tiraje vîndute, înaintea majorităţii ziarelor "cu greutate". Să nu vă mire faptul că pe hîrtie atracţia pentru scandaluri VIP pare mult mai mare decît pe ecrane. E mare peste tot, numai că la TV mai trebuie să dai şi imagini - or, 90% din ceea ce se scrie despre gagii şi gagici e după ureche, n-ai, frate, cu ce să ilustrezi, da’ de scris, poţi să scrii oricît şi orice şi să dai o poză de-acu’ trei ani. Bun. Prima întrebare ar fi ce naiba căutăm noi pe-aici? Dar asta e o întrebare mai generală, aşa că s-o sărim. A doua e: chiar mor românii să vadă numai fotbal, durere şi scandaluri? Răspunsul este: Nţ! În realitate există ceva numit nevoie indusă. Bagă crime şi accidente la greu în fiecare zi lăsată de la Dumnezeu şi, după o vreme, cetăţenilor li se va părea că realitatea, din asta se compune, deci asta trebuie să vadă. Mai mult, o să înceapă să se uite pentru a face comparaţii: violul de azi la prînz e mai bestial sau nu, decît ăl’ de aseară? Pentru o televiziune în ansamblul ei sau pentru un realizator/editor de ştiri/redactor/prezentator, cel mai comod lucru din lume este să spună: Sîntem sclavii audienţei! Dar oare cine a creat audienţa asta? Bine. Hai să zicem că poporul e sadic, vrea sînge, şi e şi cam tîmpit, trebuie să-i dai chestii uşurele. Există totuşi limite deontologice ale rating-ului sau, de dragul lui (adică - să precizăm - de dragul banilor aduşi de rating, prin publicitate), poţi să faci orice? Teoretic, nu. Nu ai voie să iei în derîdere suferinţa sau moartea, indiferent ce părere ai despre cel care suferă sau moare (vezi nesimţirea imbecilă a celor care au făcut mişto de moartea lui Steve Irwin). Dar nici nu ai voie să împingi un om să-şi exhibe suferinţa, chiar dacă în final îi dai o bomboană. Nu ai voie să vorbeşti despre suferinţa cuiva (necum să-l arăţi) fără acordul lui. Nu ai voie să comentezi în nici un fel (cu atît mai puţin comic!) un defect fizic ori psihic. Nu ai voie să presupui lucruri grave, a căror simplă menţionare poate distruge viaţa cuiva, indiferent de dezminţirile ulterioare. Lista e mai lungă... Dar, în definitiv, presa nu trebuie să reflecte viaţa, aşa cum e ea, cu bine şi rău? Un ilustru jurnalist apăra ştirile cu găini violate aducînd argumentul că "şi asta se întîmplă". Păi, da, dar şi mersul la closet se întîmplă, ba încă la proporţii planetare! Ce-ar fi să facem o emisiune despre defecare? (Oops! Mă tem să nu fi dat cuiva o idee!) Nu voi încheia fără a spune pe cine sînt supărat. Nu pe cei care pun pe ecran ori în paginile ziarelor lucruri frivole, violente, de prost-gust sau, pur şi simplu, tîmpite - totul de dragul rating-ului. Atîta ştiu, atîta pot. Supărat sînt pe intelectualii rafinaţi care exclamă: "Ia uite la ce prostii se uită lumea!", dar nu mişcă un deget ca să ofere acestei lumi altceva. În mod inteligent. Captivînd-o, cucerind-o, la nevoie păcălind-o puţin - că doar e pentru o cauză bună. În 99% dintre cazuri, în toţi aceşti 17 ani, emisiunile şi rubricile de cultură au fost construite astfel încît s-au uitat la ele doar oameni de cultură (cîţiva dintre ei, nu toţi!). Cu sofisticate şi pretenţioase eforturi, au fost convinşi cei care erau deja convinşi. Cine citea înainte citea şi după. Cui îi plăcea Mozart, îi place şi-acum. Sîntem mari.