„Ochiul nopții“
O veche superstiție europeană spune că nu e bine să privești luna plină cu portofelul gol, iar o credință populară de prin județul Vaslui, pomenită de Tudor Pamfile în Cerul și podoabele lui, spune că acela care vrea să-i dea uitării pe cei răposați trebuie să privească luna printr-o sită. Întrucît nu țin să am de-a face cu vreuna dintre perspectivele astea oarecum deprimante, voi arunca o privire asupra Lunii din mers, fiindcă același Pamfile (însuflețit de un avînt liric, în aceeași carte) scrie așa: „Tainica vrajă a unei nopți înstelate, în care văpaia lunii îneacă cuprinsul, a răscolit sufletul poporului nostru într’o măsură mare. Dacă vara, când cerul de noapte este de mai multe ori curat, munca grea a zilei face pe oameni să-și pună capul pe căpătâiul odihnei, rămân însă destule prilejuri când țăranii noștri pot privi bolta înstelată și luna cu nesaț: între aceste prilejuri intră călătoriile și alte îndeletniciri câmpenești, dar mai ales hoinăreala tineretului într’ale dragostii“. Concret, îmi voi potrivi pașii după Michael Jackson, al cărui Moonwalk („mersul pe Lună“) se impune de la sine în cazul hoinărelii selenare.
Cum știe oricine, Luna are pe suprafața ei cîteva mări (de fapt, niște cratere care au fost numite „mări“ de Michael Florent van Langren, un cosmograf din veacul al XVII-lea, și așa le-a rămas numele chiar dacă în adîncurile lor nu înoată decît praful și uneori, cînd are chef să mai facă un pas mic pentru om, amintirea lui Neil Armstrong). Printre ele, Marea Serenității, Marea Crizei, Marea Liniștii, Marea Inteligenței sau Marea Dorinței, înregistrate într-un catastif al Uniunii Astronomice Internaționale, care a decis la un moment dat ca mările descoperite pe Lună după adoptarea deciziei să poarte nume evocînd o „stare de spirit“. În 1959, cînd nava spațială sovietică Luna 3, aflată într-o misiune de explorare, a semnalat existența unei mări lunare necunoscute pînă atunci și sovieticii țineau morțiș s-o numească Marea Moscovei, Uniunea Astronomică Internațională și-a exprimat unele rezerve (poate întemeiate), dar în cele din urmă denumirea a fost acceptată după ce autoritățile competente astronomic din URSS au argumentat că „Moscova este o stare de spirit“.
Păi, dacă Moscova este o stare de spirit, cred că nu-i departe ziua (mai precis, noaptea) cînd se va descoperi pe Lună o nouă mare (una de care NASA n-are habar) ce va primi numele de Marea Urlați, în aplauzele și uralele astronomilor de pretutindeni, pentru că nimeni n-ar putea nega adevărul incontestabil că Urlați e o stare de spirit, ba chiar starea de spirit primordială. Firește, ar trebui mai întîi ca urlățenii să lanseze nave spațiale de pe cosmodromul din Urlați, în cadrul unui „program de scotocire pe îndelete (subl. mea) a tainițelor Lunii“, dar asta-i floare la ureche pentru dînșii.
M-am luat cu vorba și era cît pe ce să uit că hoinăream. Am să mă-ndrept acum (alert cît îmi permite glezna) către un lac din China în ale cărui ape a pierit Li Po, un poet faimos al dinastiei Tang (618-907), și nu numai. Legenda spune că într-o noapte, cînd se îmbătase (era un alcoolic deloc anonim, un membru de frunte al cercului literar numit „Cei opt poeți de la cîrciumă“), el a văzut luna oglindindu-se într-un lac și, fermecat de frumusețea ei, s-a aplecat deasupra apei s-o apuce. Dar și-a pierdut echilibrul (să fi fost de vină vinul? sau fu din pricina acelei frumuseți nepămîntene?), a picat în apă și s-a înecat.
Iar dacă ajunsei aci, pe meleaguri chinezești, aș mai zăbovi nițel ca s-o cunoaștem pe Chang’e. Ea e zeița Lunii în mitologia chineză și soția vestitului arcaș Hu Yi. Se zice că pe vremea aia erau pe cer nu unul, ci zece sori care cam pîrjoleau pămîntul și bieții oameni sufereau cumplit din cauza caniculei (nici pomeneală de aer condiționat, se vede treaba că zeul Aerului Condiționat ațipise undeva). Hu Yi și-a încordat arcul, a ochit văpăile cerești și-a doborît într-o clipită sorii supranumerari, lăsînd să strălucească unul singur pe bolta cea albastră. Ca răsplată pentru fapta lui răcoritoare, el a primit două flacoane cu elixirul nemuririi (povestea nu ne spune de la cine, probabil de la farmacie), pe care s-a gîndit să le consume împreună cu soția, mai pe seară. Și a plecat, voios, la vînătoare. Pe cînd lipsea de-acasă, Fengmeng (un ucenic al său într-ale trasului cu arcul) s-a strecurat tiptil în camera unde Chang’e se epila (ori se îmbujora cu niște farduri, nu avem detalii) și-a încercat să pună mîna cu de-a sila pe flacoane, ca să le bea el. Chang’e i s-a împotrivit (cum să ajungă elixirul lor într-un străin?) și, fără să ezite, a golit dintr-o înghițitură (hai, poate două) ambele sticluțe. Îndată (sau cel mult în cinci minute) a devenit nemuritoare. În starea asta, pentru că nemurirea îți dă aripi, a zburat pe Lună, însoțită de animalul ei de companie favorit, Yu Tu (Iepurele de Jad), unde își duce traiul și azi, într-un palat.
Nu-i de mirare, așadar, că Programul Chinez de Explorare a Lunii se cheamă Chang’e. Pe 14 decembrie 2013, nava spațială Chang’e 3 a ajuns pe Lună și a depus pe sol un vehicul de cercetare lunar purtînd numele de Yu Tu, cu misiunea de a culege și transmite date către Terra. Apoi, în martie 2015, Yu Tu și-a încetat definitiv transmisia (presupun că s-o fi plictisit).
Acestea fiind scrise, ar fi timpul să-mi închei și eu periplul sino-selenar ca să revin în Europa. Mai întîi, un scurt popas într-o carte din 1571, Secretele Lunii, de Antoine Mizauld, medic și matematician francez, în care autorul spune că Luna este „găina argintie a cocoșului auriu“ (cum e ușor de bănuit, respectivul cocoș ar fi Soarele). Și mă opresc în preajma altui poet (de astă dată grec), Pindar, pentru care Luna este „ochiul nopții“.
Are dreptate.
